Contabilitate Curs 1

CURS NR. 1


Contabilitatea are în prezent o multitudine de accepţiuni în sensul că este considerată, după caz, o tehnică de gestiune, unul dintre limbajele formalizate ale organizaţiilor, o ştiinţă şi un sistem informaţional.
Contabilitatea este un sistem informaţional care cuantifică, prelucrează şi comunică informaţii financiare despre o entitate economică identificabilă.
În ceea ce priveşte organizarea sistemului informaţional contabil, trebuie remarcat că s-au conturat două concepţii: una monistă şi cealaltă dualistă. Conform concepţiei moniste, sistemul informaţional contabil este organizat într-un singur circuit atât pentru operaţiile care privesc relaţiile cu terţii cât şi pentru cele care privesc gestiunea internă.
Concepţia dualistă, după care este organizat sistemul contabil din ţara noastră începând cu 1 ianuarie 1994, presupune delimitarea într-un circuit distinct a conturilor care au ca obiect înregistrarea schimburilor şi relaţiilor cu terţii precum şi rezultatele financiare şi într-un alt circuit conturile care înregistrează producţia, costurile şi rentabilitatea produselor, lucrărilor şi serviciilor executate. Se formează astfel circuitul contabilităţii financiare sau generale şi circuitul contabilităţii de gestiune . Organizarea contabilităţii în ţara noastră în două circuite este motivată de faptul că, pe de-o parte, trebuie asigurat accesul la informaţiile financiar-contabile a tuturor utilizatorilor interesaţi şi, pe de altă parte, într-o economie de piaţă concurenţială secretul afacerilor trebuie să protejeze întreprinderea în competiţie cu celelalte întreprinderi. Deci, caracteristica principală a sistemului contabil dualist este că distinge în mod clar informaţiile ce pot fi date publicităţii de cele confidenţiale.

CAPITOLUL 1
OBIECTUL CONTABILITĂŢII
1.1. Entităţile economice – obiect de studiu pentru contabilitate
Contabilitatea a apărut din necesitatea de a răspunde pe plan informaţional şi decizional la problema gestiunii valorilor circumscrise unei entităţi economico-sociale date.
Entităţile pot fi studiate din diferite puncte de vedere: juridic, economic, social :
 ca entitate juridică, aceasta poate lua diferite forme de personalitate juridică. În această calitate ea are drepturi şi îşi asumă obligaţii, iar statutul său juridic serveşte ca suport noţiunii de patrimoniu (definit prin relaţiile cu terţii, care dau naştere la creanţe şi datorii);
 ca entitate economică, ea este un agent economic care angajează un capital într-un proces de transformare şi/sau de fabricaţie în vederea furnizării pe piaţă de bunuri şi servicii;
 ca entitate socială utilizează resurse umane în vederea obţinerii bunurilor şi serviciilor.
Tipurile de entităţi economice diferă de la o ţară la alta, iar în cadrul aceleiaşi ţări, de la o perioadă la alta. Dată fiind diversitatea, ele pot fi clasificate după mai multe criterii, şi anume:
a) după forma de proprietate distingem :
 întreprinderi proprietate de stat (publice), care aparţin în totalitate sau parţial statului;
 întreprinderi proprietate privată. În cadrul unităţilor proprietate privată s-au conturat două forme de organizare economică, şi anume:
• întreprinderi proprietate socială, denumite şi societăţi comerciale constituite prin aportul a două sau mai multe persoane fizice şi/sau juridice;
• întreprinderi individuale în care o singură persoană participă cu întregul capital, conduce direct şi răspunde cu întreaga avere pentru obligaţiile asumate.
 întreprinderi mixte la care participă atât investitori particulari cât şi puterea publică sau întreprinderi la care participă atât investitori autohtoni cât şi străini.
b) după dimensiunile lor, unităţile patrimoniale pot fi:
 întreprinderi mari;
 întreprinderi mici şi mijlocii;
 microîntreprinderi.
c) în funcţie de sectoarele de activitate în care operează deosebim
 întreprinderi care operează în sectorul primar (agricultură, silvicultură, industrie extractivă etc.);
 întreprinderi care operează în sectorul secundar (industrie şi construcţii) - acestea se bazează, în general, pe prelucrarea sau transformarea rezultatelor obţinute în sectorul primar ;
 întreprinderi care operează în sectorul terţiar (transporturi, comunicaţii, asigurări, turism, bănci etc.).
Conform Legii contabilităţii republicată , au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitate proprie, respectiv contabilitate financiară, potrivit legii, şi contabilitate de gestiune adaptată la specificul activităţii, următoarele tipuri de entităţi: societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste, precum şi instituţiile publice, asociaţiile şi celelalte persoane juridice cu şi fără scop patrimonial, precum şi persoanele fizice care desfăşoară activităţi producătoare de venituri. De asemenea, au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitate proprie şi subunităţile fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate care aparţin persoanelor menţionate anterior, cu sediul sau domiciliul în România, precum şi sediile permanente din România care aparţin unor persoane juridice cu sediul sau domiciliul în străinătate.
Societăţile comerciale sunt entităţi cu personalitate juridică create prin libera voinţă şi iniţiativă a investitorilor. Societăţile comerciale se pot constitui în una din următoarele forme: societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate în comandită pe acţiuni, societate pe acţiuni şi societate cu răspundere limitată .
Societăţile în nume colectiv (SNC) sunt acelea ale căror obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii. Părţile sociale nu pot fi reprezentate de titluri de valoare negociabile.
Societăţile în comandită simplă (SCS) sunt acelea în care obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii se împart în două categorii: asociaţi comanditaţi şi asociaţi comanditari. Comanditaţii răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile sociale, iar comanditarii răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris. Capitalul social este divizat în părţi sociale care nu pot fi cedate de comanditari fără acordul unanim al acestora.
Societăţile în comandită pe acţiuni (SCA) au aceleaşi caracteristici ca şi societăţile în comandită simplă, cu deosebirea că părţile comanditarilor sunt separate în acţiuni ca titluri de valoare negociabile.
Societăţile pe acţiuni (SA) sunt acelea ale căror obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii sunt obligaţi să răspundă în limita capitalului subscris, exprimat în acţiuni. Acţiunile pot fi transmise liber terţelor persoane, nefiind necesară o încuviinţare din partea celorlalţi acţionari.
Societăţile cu răspundere limitată (SRL) sunt acelea ale căror obligaţii sociale fiind garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii, în număr limitat, răspund numai în limita aportului la capital. Părţile sociale ale asociaţilor sunt netransmisibile altor persoane şi nu pot fi reprezentate prin titluri de valoare negociabile, aşa cum sunt acţiunile.
Constituirea efectivă a societăţilor comerciale are loc numai dacă întregul capital social a fost subscris şi fiecare asociat sau acţionar a vărsat în numerar sau a depus în natură, după caz, cota de aport stabilită de Legea societăţilor comerciale şi actul constitutiv.

1.2. Definirea obiectului contabilităţii

Ca disciplină ştiinţifică independentă, contabilitatea are un obiect propriu de studiu. Câmpul de observare al contabilităţii îl constituie perimetrul unei entităţi economico-sociale în cadrul căreia se desfăşoară un ansamblu de activităţi şi procese. Este important să se cunoască ce aspecte din viaţa unei entităţi îşi propune să reflecte contabilitatea. Practic, este vorba de a preciza care este obiectul contabilităţii, adică care este materia care se înregistrează în contabilitate.
După o concepţie economico-juridică, obiectul contabilităţii este reprezentat de ansamblul mişcărilor de valori exprimabile în bani dintr-un perimetru de mică sau mare întindere, precum şi raporturile economico-juridice care iau naştere între diferite entităţi şi care generează decontări băneşti între ele; calculele contabilităţii reflectă deodată mişcarea şi transformarea mijloacelor, precum şi resursele în ordinea de formare şi după destinaţia în procesul reproducţiei.
Din definiţia obiectului contabilităţii se desprind următoarele idei:
1. procesul de cunoaştere trebuie să se întindă asupra totalităţii mişcărilor de valori care apar în perimetrul unei entităţi economico-sociale date, valori• care trebuie să fie exprimate în bani. Această condiţionare este generată de faptul că în demersul cognitiv pe care-l presupune contabilitatea este necesară aducerea la un numitor comun a tuturor elementelor de avere, posibilă datorită funcţiei banilor ca măsură a valorii;
2. câmpul de observare al contabilităţii nu se opreşte, însă, numai asupra mişcărilor de valori, ci se completează şi cu raporturile economico-juridice care generează decontări băneşti. În sfera obiectului contabilităţii intră, deci, şi toate relaţiile economico- juridice ale unui perimetru contabil stabilite cu terţii, relaţii care generează, după caz, drepturi sau obligaţii exprimate în etalon monetar.
3. acest ansamblu al mişcărilor de valori se circumscrie unei entităţi economico-sociale date. Tipurile de entităţi economico-sociale care trebuie să organizeze şi să conducă contabilitate proprie, denumite unităţi patrimoniale, diferă de la o ţară la alta, iar în cadrul aceleaşi ţări de la o perioadă la alta. Perimetrul de studiu pentru contabilitate îl poate constitui şi economia naţională, obiectul reflectării, în acest caz, constituindu-l patrimoniul public şi cel privat inclusiv solul, bogăţiile naturale, zăcămintele şi alte bunuri cu potenţial economic.
4. contabilitatea are un unghi propriu din care cercetează faptele şi fenomenele de care se ocupă şi anume dubla reflectare a materiei contabile. Practic, averea unei entităţi economico - sociale este privită atât sub aspectul existenţei sale cât şi sub aspectul provenienţei sau al destinaţiei părţii de avere create în cadrul unităţii patrimoniale, după caz. Pentru desemnarea primului aspect se utilizează termenul de mijloace, iar pentru desemnarea celui de-al doilea aspect se foloseşte termenul de resurse.
Din punct de vedere economic, o întreprindere poate să realizeze trei tipuri de operaţiuni:
• operaţiuni de producţie în cadrul cărora ea utilizează resurse umane (forţa de muncă) şi materiale (materii prime, utilaje etc) pentru a produce bunuri şi servicii;
• operaţiuni de schimb, adică operaţiuni prin care bunurile produse sau cumpărate sunt vândute pe piaţă;
• operaţiuni de repartiţie, care presupun ca întreprinderea să repartizeze sub formă de mijloace băneşti, din veniturile sale, salarii, dividende, impozite, dobânzi etc.
Din punct de vedere financiar, activităţile dintr-o întreprindere se grupează în trei subansamble sau cicluri, legate de trezorerie (vezi figura nr. 1.5), şi anume:
• Ciclul de exploatare – include operaţiile legate de activitatea ciclică de producere a bunurilor şi/sau de comercializare a acestora.
• Ciclul de investiţii care cuprinde activităţi ce vizează asigurarea infrastructurii necesare realizării ciclului de exploatare, adică achiziţii de echipamente, programe informatice, licenţe etc., în general, a bunurilor cu durată de utilizare mare (imobilizări).
• Ciclul de finanţare corespunde ansamblului operaţiilor de finanţare a activităţii întreprinderii precum şi operaţiilor de repartizare a rezultatului.

CAPITOLUL 2
METODA CONTABILITĂŢII
2.1. Definirea metodei contabilităţii
În particular, metoda contabilităţii indică modul de cercetare, de cunoaştere a obiectului şi de realizare a obiectivelor acesteia. Metoda contabilităţii reprezintă demersul raţional de abordare a obiectului contabilităţii, pe baza unui ansamblu coerent de principii, mijloace şi procedee susceptibile să ofere o imagine fidelă asupra poziţiei financiare şi performanţelor unităţii patrimoniale.
Contabilitatea ca „activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea desfăşurată” trebuie să asigure „înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie, atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori”.
Pentru realizarea acestor obiective, contabilitatea utilizează o serie procedee şi instrumente. În timp ce procedeul reprezintă „mijlocul folosit pentru a ajunge la un anumit rezultat, modul de a proceda” , instrumentul reprezintă „unealtă, aparat cu ajutorul căruia se efectuează o anumită operaţie” .
Procedeele utilizate pentru cunoaşterea obiectului contabilităţii se pot grupa astfel:
• procedee comune disciplinelor economice;
• procedee specifice metodei contabilităţii.
Între procedeele comune disciplinelor economice amintim : documentaţia, evaluarea, calculaţia şi inventarierea.
Documentaţia constă în identificarea faptelor şi fenomenelor ce urmează a face obiectul reflectării în contabilitate din documentele care atestă desfăşurarea acelor fapte şi fenomene.
Evaluarea este procedeul prin care toate elementele şi operaţiunile patrimoniale trebuie să fie reflectate în contabilitate în etalon monetar. Prin evaluare se realizează aducerea la un numitor comun a tuturor elementelor patrimoniale, ceea ce permite gruparea, sintetizarea şi compararea acestora.
Calculaţia este strâns legată de evaluare în sensul că elaborarea informaţiilor referitoare la poziţia financiară şi performanţele întreprinderii, precum şi a celorlalte informaţii pe care trebuie să le furnizeze contabilitatea utilizatorilor presupune utilizarea unor algoritmi de calcul. Aceste calcule sunt posibile numai în condiţiile în care faptele şi fenomenele cercetate de contabilitate sunt evaluate.
Inventarierea este procedeul care permite cunoaşterea situaţiei reale a patrimoniului unei entităţi şi identificarea eventualelor neconcordanţe între situaţia faptică şi cea deja consemnată în contabilitate.
Dintre procedeele specifice metodei contabilităţii reţinem : bilanţul, contul, balanţele de verificare etc.
În ceea ce priveşte bilanţul trebuie să facem următoarea precizare. Se poate vorbi de două tipuri de bilanţ, şi anume de un bilanţ didactic sau de situaţie şi de bilanţul ce constituie componentă a situaţiilor financiare anuale. Acest bilanţ didactic cuprinde două părţi: activ şi pasiv. El asigură, prin modul cum este conceput, dubla reflectare a materiei contabile, respectiv a valorilor ce compun patrimoniul unei entităţi economico-sociale. Noţiunea de mijloace se referă la materia contabilă privită sub aspectul existenţei, iar noţiunea de resurse se referă la aceeaşi materie contabilă privită din punctul de vedere al provenienţei sau destinaţiei. În cadrul aşa-numitului bilanţ didactic, elementele de mijloace figurează în acea parte numită activ, iar elementele de resurse figurează în cealaltă parte numită pasiv.
O cunoaştere a materiei contabile numai prin intermediul bilanţului nu satisface toate necesităţile utilizatorilor interni sau externi de informaţie contabilă. În unele situaţii, aceste nevoi vizează anumite elemente patrimoniale de mijloace sau de resurse, cunoaşterea situaţiei şi evoluţiei acestora condiţionând luarea unor decizii. Această problemă este rezolvată de utilizarea contului ca mijloc de cunoaştere. Prin planurile generale de conturi au fost fixate conturi care să reflecte situaţia şi modificările suferite de toate elementele (inclusiv cele extrapatrimoniale adică valori care nu aparţin patrimoniului) care fac obiect de studiu pentru contabilitate. Totalitatea conturilor utilizate în contabilitate în scopul cunoaşterii obiectului său de studiu formează sistemul conturilor. Cea mai mare parte a conturilor funcţionează după principiul dublei înregistrări.
Informaţiile furnizate de conturi trebuie să fie puse la dispoziţia utilizatorilor (care nu au întotdeauna pregătire contabilă) într-o formă accesibilă, ceea ce presupune o serie de prelucrări în urma cărora se obţin sinteze contabile. Unele dintre acestea se obţin prin prelucrarea datelor furnizate de toate conturile, iar altele prin prelucrarea datelor furnizate de o parte dintre conturi. O sinteză contabilă reprezentativă din prima categorie o constituie balanţa de verificare care, practic, realizează legătura dintre cont şi bilanţul ce constituie componentă a situaţiilor financiare anuale. Prin intermediul balanţei de verificare sunt centralizate informaţiile referitoare la situaţia şi modificările tuturor elementele patrimoniale, existând posibilitatea de a exercita un control asupra prelucrării datelor în contabilitate.
2.2. Bilanţul- mijloc de reprezentare a poziţiei financiare a entităţii
2.2.1 Definirea bilanţului şi structurarea posturilor în bilanţ
Aşa cum prevede Legea contabilităţii, informaţiile furnizate de contabilitate trebuie să se refere, între altele, şi la poziţia financiară a întreprinderii. Acest aspect este pus în evidenţă de procedeul specific contabilităţii numit bilanţ.
Dacă ne referim la bilanţul de situaţie (bilanţul didactic), el cuprinde două părţi: activul şi pasivul. Activul este partea bilanţului în care valorile din patrimoniul unei entităţi economico-sociale care constituie materia contabilă sunt reflectate din punctul de vedere al existenţei, fiind denumite mijloace. În structura mijloacelor se cuprinde şi pierderea înregistrată ca urmare a faptului că cheltuielile efectuate sunt mai mari decât veniturile realizate din activitatea întreprinderii. Pasivul este partea bilanţului în care aceeaşi materie contabilă este reflectată din punctul de vedere al surselor de finanţare, care sunt denumite şi resurse. În mod corespunzător, în structura resurselor se cuprinde şi profitul rezultat ca diferenţă între veniturile realizate (mai mari) şi cheltuielile efectuate (mai mici). La nivelul bilanţului se stabileşte echilibrul : Activ= Pasiv.
Bilanţul este acel calcul de sinteză al contabilităţii care prezintă la un moment dat, exprimată în bani, situaţia economico-financiară a unui perimetru contabil punând faţă în faţă activul cu pasivul.
Activul este, deci, acea parte a bilanţului în care sunt reflectate mijloacele şi posturile rectificative asupra resurselor (posturi rectificative de activ contra pasiv). Pasivul este partea bilanţului în care sunt reflectate resursele şi posturile rectificative asupra mijloacelor (posturi rectificative de pasiv contra activ).
Posturile rectificative de activ contra pasiv sunt posturi care permit regularizări asupra resurselor atunci când acestea sunt lăsate, în mod deliberat, să figureze în pasiv la un nivel mai mare decât cel real. Asemenea posturi sunt:
 Repartizarea profitului – care rectifică resursa „Profit”;
 Prime privind rambursarea obligaţiunilor – care rectifică resursa „Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni”.
În mod analog, posturile rectificative asupra mijloacelor sunt posturi care permit regularizări asupra mijloacelor atunci când acestea sunt lăsate, în mod deliberat, să figureze în activ la un nivel mai mare decât cel real. Asemenea posturi sunt:
 Amortizări privind imobilizările (necorporale şi corporale) – care rectifică mijloacele imobilizate (necorporale şi corporale) amortizabile;
 Ajustări pentru deprecierea sau pierderea de valoare a imobilizărilor – care rectifică mijloacele imobilizate (necorporale, corporale şi financiare);
 Ajustări pentru deprecierea stocurilor şi producţiei în curs de execuţie – care rectifică mijloacele de natura stocurilor şi producţiei în curs de execuţie;
 Ajustări pentru deprecierea creanţelor – care rectifică mijloacele circulante în decontare (creanţele);
 Ajustări pentru pierderea de valoare a conturilor de trezorerie – care rectifică mijloacele de natura investiţiilor financiare pe termen scurt;
 Diferenţe de preţ la mărfuri (când reflectă adaosul comercial) – care rectifică mijlocul „Mărfuri” (atunci când evaluarea mărfurilor se face la preţul cu amănuntul).
Definiţia contabilităţii face trimitere şi la rezultatele obţinute ca urmare a administrării unei afaceri. Capitalul propriu este influenţat atât de investiţiile şi retragerile proprietarilor, cât şi de operaţiunile care generează venituri sau cheltuieli cu impact direct asupra acestuia.
Veniturile constituie „creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de intrări sau creşteri ale activelor ori descreşteri ale datoriilor, care se concretizează în creşteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din contribuţii ale acţionarilor”.
Cheltuielile reprezintă „diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de ieşiri sau scăderi ale activelor ori creşteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acţionari”.

2.2.2. Conţinutul principalelor structuri bilanţiere
(vezi materialul de la seminar)
2.2.3. Principii şi convenţii contabile

Metoda contabilităţii se bazează, între altele, şi pe o serie de principii generale şi normative privind modul cum trebuie studiat obiectul.
Ne propunem să prezentăm în continuare numai principiile contabile prevăzute explicit în reglementările contabile româneşti. (aprobate prin OMEF nr.2374/2007 care modifică şi completează OMFP nr.1752/2005) . Astfel, elementele prezentate în situaţiile financiare anuale se evaluează în conformitate cu principiile contabile generale prevăzute în prezenta secţiune, conform contabilităţii de angajamente. Astfel, efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când tranzacţiile şi evenimentele se produc (şi nu pe măsură ce trezoreria sau echivalentul său este încasata sau plătita) şi sunt înregistrate în contabilitate şi raportate în situaţiile financiare ale perioadelor aferente.
1. Principiul continuităţii activităţii. Trebuie să se prezume că entitatea îşi
desfăşoară activitatea pe baza principiului continuităţii activităţii.
Acest principiu presupune că entitatea îşi continuă în mod normal funcţionarea, fără a intra în stare de lichidare sau reducere semnificativă a activităţii. Dacă administratorii unei entităţi au luat cunoştinţă de unele elemente de nesiguranţă legate de anumite evenimente care pot duce la incapacitatea acesteia de a-şi continua activitatea, aceste elemente trebuie prezentate în notele explicative.
2. Principiul permanenţei metodelor. Metodele de evaluare trebuie aplicate în mod consecvent de la un exerciţiu financiar la altul.
3. Principiul prudenţei. Evaluarea trebuie făcută pe o bază prudentă, şi în special:
a) poate fi inclus numai profitul realizat la data bilanţului;
b) trebuie să se ţină cont de toate datoriile apărute în cursul exerciţiului financiar curent sau al unui exerciţiu precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanţului şi data întocmirii acestuia;
c) trebuie să se ţină cont de toate datoriile previzibile şi pierderile potenţiale apărute în cursul exerciţiului financiar curent sau al unui exerciţiu financiar precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanţului şi data întocmirii acestuia;
d) trebuie să se ţină cont de toate deprecierile, indiferent dacă rezultatul exerciţiului financiar este pierdere sau profit.
4. Principiul independenţei exerciţiului. Trebuie să se ţină cont de veniturile şi cheltuielile aferente exerciţiului financiar, indiferent de data încasării sau plăţii acestor venituri şi cheltuieli.
5. Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de datorii. Conform acestui principiu, componentele elementelor de activ sau de datorii trebuie evaluate separat.
6. Principiul intangibilităţii. Bilanţul de deschidere pentru fiecare exerciţiu financiar trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere al exerciţiului financiar precedent.
7. Principiul necompensării. Orice compensare între elementele de activ şi de datorii sau între elementele de venituri şi cheltuieli este interzisă.
Persoanele juridice care la data bilanţului depăşesc limitele a două dintre următoarele trei criterii: total active: 3.650.000 euro, cifră de afaceri netă: 7.300.000 euro şi număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 50, trebuie să respecte şi următoarele două principii: principiul prevalenţei economicului asupra juridicului şi principiul pragului de semnificaţie.
În afara acestor principii prevăzute expres de reglementările contabile, în practică sunt aplicate şi alte principii numite, în unele lucrări, şi convenţii. Dintre acestea reţinem convenţia costului istoric, conform căreia toate activele şi pasivele figurează în contabilitate, de la intrarea în patrimoniu şi până la ieşire la costul de origine, denumit cost istoric, consemnat în documentele justificative.