Curs 6: GEOMORFOLOGIA TECTONICĂ ŞI STRUCTURALĂ

6. RELIEFUL STRUCTURAL

Morfologia regiunilor de platformă, ca şi cea a zonelor de orogen, include numeroase forme condiţionate de caracteristicile tectono-structurale ale diferitelor regiuni ale globului şi de activitatea factorilor modelatori.
Poziţia stratelor de la partea superioară a scoarţei se impune, adesea, în peisaj printr-o varietate de forme caracteristice cunoscute sub denumirea de relief structural. Apariţia şi dezvoltarea acestuia este legată direct de activitatea factorilor externi care se desfăşoară în conformitate cu legea generală a eroziunii diferenţiale. Implicaţiile morfologice ale structurii vor fi mai pregnante în cazul unor strate constituite din alternanţe de roci cu duritate diferită şi mai puţin evidente în cazul formaţiunilor groase, relativ omogene sub raport petrografic. Aşadar între structură, rocă şi formă există o legătură foarte strânsă.

6.1. Relieful structurilor orizontale şi suborizontale.

Mobilitatea tectonică redusă a unor regiuni, cum sunt cele de platformă, este evidenţiată şi de o structură geologică relativ simplă, formată din strate concordante orizontale. Structura orizontală când are şi uşoare înclinări ce merg până la 1 – 2o se numeşte şi suborizontală.
Forme structurale nu apar decât atunci când există o alternanţă de strate dure cu moi şi când acestea sunt scoase la zi de eroziune. Ca o regulă generală a eroziunii diferenţiale, se poate arăta că atunci când agenţii externi atacă un strat moale, situat deasupra unuia dur, va apare o suprafaţă structurală plată; când versantul sau valea se taie în roci tari dă un abrupt, iar în roci moi dă o pantă redusă. În cazul stratelor cu o litologie uniformă pot fi deosebite totuşi două situaţii:
• când rocile sunt moi (argile, marne, nisipuri) nu apare nici un fel de formă structurală, ca în Câmpia Transilvaniei. Aici relieful este format din văi largi, versanţi cu alunecări, torenţi şi şiroire, interfluvii teşite; numai pe alocuri stratele subţiri de tuf dau unele abrupturi şi rupturi de pantă structurale;
• atunci când rocile sunt dure (calcare, gresii) se impune o singură suprafaţă structurală (cea superioară), în rest formele capătă amprenta litologiei; de exemplu, în calcare, evoluţia va fi de tip carst.
Alternanţele de strate dure cu moi dezvoltă o serie de forme structurale tipice, a căror amploare depinde de grosimea stratelor, de numărul alternanţelor şi de adâncimea pe care acestea sunt retezate de văi.
Principalele forme de relief sunt: suprafeţele structurale şi văile simetrice, la care se adaugă martorii structurali, cornişele ş.a. O caracteristică generală a acestora este simetria.
(i) Suprafeţele structurale
Reprezintă forme topografice netede, dezvoltate pe suprafeţele stratelor dure. Acestea pot fi de două tipuri: iniţiale şi exhumate. Cele iniţiale iniţiale corespund cu cele din urmă strate sedimentate, după care regiunea a devenit uscat; însă adesea este greu de apreciat dacă suprafaţa respectivă reprezintă chiar o ultimă pătură de colmatare a bazinului. Majoritatea sunt suprafeţe degajate ulterior, prin eroziunea areală şi a apelor curgătoare. Suprafeţele structurale exhumate sunt în general mai fragmentate, pot apare dispuse şi pe versanţi, sub formă de trepte, pe când cele iniţiale se existind numai pe interfluvii. Secţionarea ori distrugerea parţială a suprafeţei platformelor conduce la apariţia unor depresiuni şi înşeuări substructurale, la detaşarea suprafeţelor de tip mesas (mesetas) şi a unor martori structurali (butte)(fig. 6.1).
(ii) Văile - sunt totdeauna simetrice. Forma lor este foarte variată în profil transversal, în funcţie de duritatea rocilor secţionate, de numărul şi grosimea stratelor retezate în adâncime:
• când talvegul este în rocă moale, valea se lărgeşte mult (fig.6.2.);
• în strate dure se încătuşează, căpătând aspect de cheie, defilee, canioane. În cazul platourilor înalte, retezate pe sute de metri de către văi, versanţii acestora capătă profile frânte. Ei sunt îmbrăcaţi de o gamă de trepte (suprafeţe structurale, terase, poliţe, brâne), unite între ele printr-o gamă de pante de tipul coastelor sau glacisurilor. Pentru multitudinea şi măreţia formelor, se citează canionul Colorado care retează structuri tabulare pe o profunzime de 1500 m.
În funcţie de unele condiţii regionale sau locale, anumite forme sau trăsături ale reliefului se pot accentua până la a impune o amprentă de tip aparte. Acestea sunt date de climă, rocă şi altitudine. Se disting următoarele tipuri de relief al structurilor orizontale: colorado, hamada.
• tipul Colorado ale cărui componente principale sunt platouri de o netezime perfectă, în care s-a sculptat un grandios canion de 1500 - 1800 m. Pe versanţii acestuia se dezvoltă numeroase trepte, abrupturi, coloane şi alte forme pitoreşti, derivate din intercalaţiile de gresii, calcare, şisturi argiloase şi alte roci cu grosimi variabile, repetate pe zeci şi sute de metri;
• tipul hamada, reprezentativ pentru Sahara şi alte ţinuturi aride, caracterizat prin platouri supuse unor intense procese de dezagregare şi eoliene, cu marginile abrupte, înconjurate de acumulări haotice de blocuri;


Fig. 6.1. Forme de relief în structuri orizontale (Strahler, Strahler, 1992).

Fig. 6.2. Vale cu albia în rocă moale (A) şi dură (B)


6.2. Relieful structurilor monoclinale

Strate monoclinale = înclină într-o singură direcţie. Acest tip de relief are ca trăsătură definitorie o pronunţată asimetrie ilustrată de platouri, culmi si versanţi prelungi, atunci când suprafaţa lor este concordantă cu înclinarea stratelor, ori cu coaste abrupte si denivelări accentuate când eroziunea se produce pe capătul stratelor. Factorii denudaţiei acţionează selectiv, înlocuind treptat formele primare, de tipul unor câmpii monoclinale, printr-un relief derivat, puternic influenţat de alternanţa stratelor de roci dure şi moi. Suprafeţele exhumate cu înclinare redusă, constituite de obicei din roci mai dure, corespund unor platforme structurale, asemănătoare celor formate pe strate orizontale
În structurile monoclinale cu alternanţă de strate dure şi moi, formele de relief specifice sunt: interfluviile asimetrice sau cuestele, depresiunile subsecvente şi văile structurale; la acestea se adaugă şi unele forme incipiente.
(i) Interfluviile asimetrice sau cuestele. Cuesta este un interfluviu asimetric a cărei pantă lină se grefează aproximativ pe un strat dur, înclinând la fel cu el, iar versantul abrupt retează un număr de cel puţin două strate. La o cuestă deosebim două elemente: fruntea sau coasta şi spinarea sau reversul. La acestea se adaugă linia ce uneşte cele două planuri numită creasta cuestei şi cornişa. Atât pe spinare, cât şi în partea superioară a coastei pot apărea martori structurali. Când fruntea este masivă şi se extinde unitar pe distanţe mari se numeşte frontul cuestei. Cele mai tipice cueste se dezvoltă la înclinări de 4 – 200. Între 2 – 40 spinările de cuestă se apropie de suprafeţele structurale suborizontale; între 4 – 200 sunt cueste propriu-zise; peste 250, înclinarea spinării se apropie de cea a frunţii, forma devine simetrică şi se numeşte hogback (fig. 7.6 b).


Fig. 6.3. Cuestă.


Fig. 6.4. Hogback

(ii) Văile structurale cuprind următoarele tipuri:
• Văile consecvente (cataclinale) sunt cele care încep să se formeze pe suprafeţele iniţiale ale câmpiilor emerse şi au o orientare conformă cu înclinarea stratelor. Ele se caracterizează, în general, prin simetria versanţilor, au un profil longitudinal cu o pantă mai mică decât înclinarea stratelor. Ca vârstă sunt cele mai vechi de pe o suprafaţă structurală monoclinală. Văile străbat strate de durităţi diferite şi în special fronturi de cuestă. La trecerea peste front, valea capătă aspect de pâlnie structurală, care se îngustează uneori până la forma de clisură sau cheie. Între două cueste valea se lărgeşte şi primeşte obişnuit afluenţi subsecvenţi, formând o reţea perpendiculară.
• Văile subsecvente (ortoclinale= unghi drept) sunt cele mai tipice pentru structura monoclinală, au direcţia de curgere, mai mult sau mai puţin, perpendiculară pe înclinarea generală a stratelor. Se extind la baza cuestelor, paralel cu frontul de cuestă, având un profil transversal asimetric, adică un versant abrupt şi unul lin.
• Văile obsecvente sunt cele care curg în sens invers înclinării stratelor. Se caracterizează prin simetrie, dar au un profil longitudinal cu multe praguri şi chiar cascade, rezultate din multiplele strate dure pe care le retează. La trecerea peste o rocă moale valea se lărgeşte, iar în rocile tari se îngustează, putând atinge chiar formă de clisură. Văile obsecvente sunt obişnuit scurte; ele izvorăsc de sub creasta cuestei, pe care adesea o zimţează.
• Văile resecvente (reconsecvente) urmăresc înclinarea stratelor geologice, dar s-au format recent, ulterior celor subsecvente, pe suprafeţele conforme din spatele unor cueste. Sunt adaptate la structură, dar se deosebesc de cele consecvente prin faptul că nu secţionează suprafaţa unei câmpii primare, ci o suprafaţă derivată din relieful iniţial.


c) Depresiunile subsecvente se formează atunci când spaţiul dintre două şiruri de cueste devine foarte larg şi capătă aspect de depresiune. Excavarea şi mai ales lărgirea depresiunii se face prin procese de pantă, prin acţiunea văilor obsecvente care fac să reculeze frontul de cuestă şi, ceva mai puţin, prin văile subsecvente care, o dată cu atingerea profilului de echilibru, se depărtează de fruntea cuestei. Lăţimea depresiunilor poate atinge până la 20-40 km.

6.3. Relieful structurilor ondulate (domuri şi cuvete)

În cadrul structurilor orizontale şi monoclinale, adesea, stratele de sedimente sunt deranjate din poziţia lor iniţială, alcătuind structuri sub formă de domuri sau bazine. În cadrul domurilor stratele înclină spre exterior iar în cel al bazinelor spre interior. Astfel cuestele şi hogback-urile, care se vor forma într-o fază de evoluţie avansată, vor avea fruntea orientată spre centru în cazul domurilor şi spre exterior în cazul bazinelor (ex. Bazinul Parizian).

6.3.1. Relieful domurilor

Domurile pot fi de două tipuri:
• joase sau teşite (de exemplu domul Weald din sud-estul Angliei);
• proeminente sau montane la care stratele, de pe flancuri se înclină sub unghiuri de peste 25° (domul Black Hills din estul statului Wyoming şi vestul statului South Dakota).

6.3.1. 1. Evoluţia domurilor montane

• În faza de tinereţe timpurie apare un sistem de drenaj radiar format din râuri consecvente. Aceste râuri se adâncesc în flancurile domului, ajungând repede la stratele de rocă subiacentă. Pe măsură ce eroziunea avansează, stratele dure rămân sub forma unor creste ascuţite sau hogback-uri, care înconjoară domul.
• În stadiul de maturitate se dezvoltă o reţea concentrică de văi, în alternanţă cu crestele de hogback-uri. Văile, săpate în orizontul de roci friabile, sunt iniţial subsecvente, formând ulterior un sistem hidrografic concentric, inelar. Eroziunea domului poate avansa, în zona sa centrală fiind expuse roci din ce în ce mai vechi. Prin fragmentarea domului rămân fragmente de obicei de formă triunghiulară, numite plastic fiare de călcat (flatiron);
• În faza de bătrâneţe, domurile sunt reduse la stadiul de peneplenă, unde hogback-urile se înscriu în relief ca lanţuri scunde de dealuri. În partea centrală pot exista câteva monadnock-uri înălţate vizibil deasupra peneplenei.


Domurile muntoase prezintă unele trăsături specifice ilustrate de marele dom Black Hills;
Văile subsecvente inelare care înconjoară domul constituie amplasamente favorabile pentru aşezări (Rapid City, Spearfish, Sturgis) şi căi de comunicaţii. Red Valley – care înconjoară domul, fiind numită din cauza formei sale „pista de alergări” – Race Track se înscrie pe o formaţiune de şisturi argiloase. Pe latura exterioară a văii apare un aliniament de hogback-uri înalte în gresie de tip Dakota, numit Hogback Ridge, care se înalţă la 120 – 150 m deasupra nivelului văii. Spre marginile domului stratele sunt mai puţin înclinate, alcătuind o succesiune de cueste.
Porţiunea central-estică a domului este formată dintr-un miez de roci intruzive şi metamorfice care se înscrie în peisaj printr-un relief muntos (Harney Peak – 2 207 m). În partea nordică a sâmburelui central (Lead, Deadwood) au fost puse în evidenţă zăcăminte de minereuri (în special aur). În partea sudică a zonei cristaline centrale se află mina Etta, cunoscută pentru enormele cristale pegmatitice de spodumen – un mineral de litiu.
În partea central vestică apare un platou calcaros, adânc fragmentat de către ape. Domul original apare turtit la partea superioară datorită îndepărtării progresive a depozitelor sedimentare până la nivelul calcarului, care dă reliefului aspectul unui platou.
Fig. 6.7. Domul Black Hills











Exemple domuri : partea centrală a Transilvaniei, cunoscută prin domurile sale exprimate de butonierele complexe şi cuestele opuse de la Sărmăşel, Şincai-Crăeşti, Deleni, Nadeş etc. În sud-vestul Franţei (Languedoc) se întâlnesc butoniere circulare, iar în Normandia, deosebit de expresive sunt cele de tip alungit (Pays de Bray).











6.4. Relieful structurilor discordante

Acest tip este compus din două stiluri structurale diferite, despărţite printr-un plan de discordanţă (lacune stratigrafice). Pentru ca această structură să creeze reliefuri specifice sunt necesare două condiţii: prima, ca planul de discordanţă şi structura inferioară să fie scoase la zi de către eroziune pe spaţii relativ mari, iar a doua, din punct de vedere litologic structura de bază să fie mai dură.
Condiţiile genetice pentru formarea unor astfel de structuri s-au realizat pe marginea masivelor vechi, în special hercinice, dar şi în alte situaţii cum ar fi sâmburii cristalini ai lanţului carpatic, formaţiuni eruptive sau chiar sedimentare mai dure (calcare, gresii cuarţitice), modelate într-un ciclu avansat de eroziune.
Formele de relief în cadrul acestor structuri sunt următoarele: depresiunile de contact, peneplenele exhumate, văile epigenetice, văile antecedente.
(i) Depresiunele de contact sunt cunoscute şi sub denumirea de depresiuni periferice, deorece se dezvoltă pe marginile masivelor hercinice. Ele se formează la contactul marginal dintre stratele dure ale fundamentului şi cele moi ale bazinului sedimentar (fig. 6.8). În profil transversal, depresiunile sunt asimetrice, versantul lin fiind pe partea masivului, iar cel abrupt către bazinul sedimentar devenit podiş. Există şi depresiuni simetrice, mai ales când contactul se face prin flexuri sau falii (fig. 6.8). Ca exemple, sunt depresiunile de la contactul masivelor hercinice Ardeni, Pădurea Neagră, dar şi la contactul ramei muntoase a Făgăraşului cu Podişul Transilvaniei (Depresiunile Făgăraşului, Sibiului).
(ii)Peneplenele exhumate reprezintă suprafeţele de eroziune mai vechi scoase la zi prin îndepărtarea cuverturii de sedimentare. Exemplu, peneplena Casimcei constituită din şisturi verzi a fost exhumată – cel puţin în parte - de sub formaţiunile jurasice a căror arie s-a restrâns treptat, până s-a ajuns la cele câteva petice existente astăzi în lungul văii inferioare a Casimcei.
(iii) Văile epigenetice (supraimpuse) sub forma lor tipică au aspect de chei. Este vorba de văi care, într-o primă fază de evoluţie, s-au adaptat şi dezvoltat normal în pătura de roci moi de la suprafaţă (fig.6.9.). Prin adâncirea treptată însă ele descoperă discordaţele de la nivelul fundamentului dur în care râurile sunt nevoite să se încătuşeze. Precizăm că în acest caz este vorba doar de activitatea factorilor denudaţiei, fără intervenţia mişcărilor tectonice. De exemplu, valea Prutului la nord de Stefăneşti, Cheile Hăşdatelor şi Turului la NV de Turda.



Fig. 6.9. Evoluţia văilor epigenetice

(iv) Văile antecedente (fig.6.10.) se aseamănă cu văile epigenetice, dar evoluţia lor este în relaţie cu mişcările tectonice pozitive. Aceste văi încep să se dezvolte normal, dar ulterior, anumite sectoare din lungul lor sunt afectate de mişcări epirogenetice sau orogenetice. În consecinţă, râurile sunt obligate să-şi intensifice eroziunea, să se adâncească, contribuind la formarea unor chei, defilee care contrastează cu tronsoanele neafectate de ridicările scoarţei. Este clar că o astfel de vale este mai veche decât mişcările tectonice. Astfel de caracteristici prezintă majoritatea văilor transversale carpatice: Oltul în sectoarele Tuşnad, Racoş, Turnu Roşu, Cozia; Buzăul superior, Mureşul între Deva şi Lipova. Dacă în timpul adâncirii condiţionate de mişcările scoarţei, râurile secţionează şi unele discordanţe stratigrafice, atunci valea este deopotrivă antecedentă şi epigenetică (ex. Cheile Bistriţei între Giumalău şi Pietrosu).


6.5. Relieful structurilor faliate

Morfologia regiunilor faliate se caracterizează prin prezenţa unor blocuri înălţate, mărginite de falii care se numesc horsturi şi a unor depresiuni delimitate de falii, numite grabene .
Horstul reprezintă un bloc înălţat faţă de zonele din jur, mărginit de abrupturi de falie, unitare sau în trepte. Ele se asociază adesea cu grabene deşi rămân specifice în relief prin dominarea lor cu precădere în zonele masivelor hercinice. Aşa sunt de exemplu masivele hercinice europene, din care cităm Vosgii şi Pădurea Neagră, între care se află grabenul Rhinului.

Pentru România se citează adesea horstul dobrogean, care este mai mult un rest de orogen, tipice fiind horsturile din Carpaţii Occidentali: Apuseni, Codru-Moma, Poiana Ruscăi, Almăj, precum şi grabenele Cerna-Timiş, Nera, Bistra, Mureş ş.a.
Grabenul reprezintă o fâşie, uneori foarte alungită, scufundată pe aliniamente de falii ale căror abrupturi, dispuse obişnuit în trepte, o mărginesc. Poartă şi numele de culoar tectonic, uluc tectonic sau rift.
Riftul est-african este cel mai lung de pe uscat; pe unele din porţiunile sale sunt instalate lacurile Tanganika, Malawi, Albert ş.a. În aceeaşi categorie intră grabenul Mării Moarte (cu nivelul la –395 m şi fundul până la –794 m), continuată cu depresiunea Iordanului (pe care se află lacul Tiberiada a cărui fund atinge –254 m) şi prelungită în sud până în Sinai;Grabenul Rhinului, între Munţii Vosgi şi ădurea Neagră etc. În România pot fi amintite: grabenele Cerna-Timiş, Nera, Bistra, Mureş ş.a.


6.6. Relieful structurilor cutate

Dacă relieful structurilor suborizontale şi monoclinale este specific bazinelor sedimentare cu aspect de podiş, iar cel discordant zonelor de bordură, relieful structurilor cutate caracterizează mai ales lanţurile muntoase şi submuntoase. Structura cutată este aceea în care stratele sunt dispuse ondulat. O cută obişnuită se compune dintr-o arcuitură convexă numită anticlinal şi una concavă numită sinclinal. Linia ce uneşte punctele de altitudine maximă ale anticlinalului formează axa sa, iar opusul ei este axa sinclinalului. Intre anticlinal şi sinclinal legătura se face prin flancurile cutei. De obicei, într-o regiune nu există un singur tip de cute, dar există unul dominant.
Formele de relief ale structurilor cutate se împart în: (i) forme de concordanţă directă (valea de sinclinal, culmea de anticlinal) şi (ii) forme de concordanţă inversă (butoniera, valea de anticlinal şi sinclinalul suspendat).
(i) Formele de concordanţă directă apar acolo unde are loc o suprapunere a reliefului peste forma cutelor; când cuta se bolteşte se formează un intefluviu, iar când coboară apare o vale. Astfel se formează văile de sinclinal, culmile de anticlinal şi, în anumite cazuri, clisurile.
• valea de sinclinal (“val” după o denumire din Munţii Jura) se dirijează în mare pe axa buclei concave. În profil transversal, valea îmbracă formă simetrică sau asimetrică după tipul cutei. Văile de sinclinal au o serie de afluenţi de tip torenţial, care coboară perpendicular de pe flancurile anticlinalului; sunt un fel de văi consecvente, denumite în Jura ruz-uri.
• culmea de anticlinal (“mont” în Jura) este un interfluviu sau un aliniament de înălţimi axate în principal pe o cută anticlinală (fig. 6.13.). Forma culmei împrumută adesea pe cea a cutei, adică poate fi simetrică, asimetrică, îngustă. Cutele flexurate, revărsate sau de tipul brazdelor dau creste cu aspect de cuestă sau hogback (“crêt” în Jura).


Fig. 6.13. Vale de sinclinal şi culme de anticlinal

(ii) Formele de concordanţă inversă se adaptează indirect structurii în sensul că în anticlinal se poate scobi o vale, iar în sinclinal poate fi modelat un interfluviu. Aceste forme sunt: butoniera, valea de anticlinal şi sinclinalul suspendat.
• butoniera de anticlinal este o excavaţie elipsoidală, scobită pe locurile unde axa anticlinalului prezintă înălţări maxime. Se formează prin regresiunea ruz-urilor (fig. 7.17.). Torentul care atinge cu izvoarele axa anticlinalului şi în special bombările acesteia, dezvoltă o eroziune pe sistemul “golirii domurilor”, creându-şi un bazin torenţial adânc, de formă elipsoidală, denumit în Jura “combe”.

Fig. 6.14. Butonieră de anticlinal, vale de anticlinal, clisură


• valea de anticlinal se dezvoltă ca afluent al unui râu principal care retează cuta în sens transversal (clisură). Sub bolta dură a anticlinalului, eroziunea atacă stratul moale şi înaintează regresiv pe ax; cu timpul se alungeşte, înglobează butonierele create de ruzuri şi devine o adevărată vale (fig.6.14.).
• sinclinalul suspendat reprezintă un interfluviu, o culme sau o mică porţiune din acestea, grefate pe un sinclinal ce apare înălţat în raport cu anticlinalul conjugat, golit de eroziune. Foarte rar se întâmplă ca sinclinalul suspendat să fi funcţionat ca vale structurală. În acest caz, sinclinalul are şi forma de vale suspendată şi reprezintă totodată o inversiune de relief .
• clisurile sunt porţiuni înguste de vale care retează transversal un anticlinal. În Jura se numesc “cluse” iar în Apalaşi “watergaps”. Ele pot lua naştere prin următoarele moduri: pe lăsări axiale ale anticlinalului, prin supraimpunere, prin antecedenţă, prin captări.






Fig. 6.15. Sinclinal suspendat şi vale de anticlinal

Tipurile de relief cutat sunt:
(i) Tipul jurasian specific pentru Jura de SE, dar şi în multe alte zone cum ar fi Munţii Zagros din Iran, se caracterizează prin dominarea cutelor largi, printr-o amplitudine mică a cutelor, iar duritatea rocilor este puţin diversificată. Se impun formele direct concordante cu structura: creste de anticlinal, văi de sinclinal, butoniere de ruz; lipsesc sinclinalele suspendate. Reţeaua de văi se dispune în unghi drept şi este cunoscută ca “hidrografie jurasiană”.
(ii) Relieful apalaşian. Denumirea îi vine de la Munţii Apalaşi, unde a fost studiat prima dată (Davis, 1889). Relieful acestor munţi se caracterizează printr-un masiv vechi, retezat de o serie de peneplene înălţate treptat până la 800 -1000 m, cu văi largi axate pe strate de roci moi şi culmi rotunjite, alungite paralel şi urmând stratele de roci dure.
Reţeaua de văi are aspectul celei jurasiene. Unele râuri principale, retează însă barele de roci dure, creând chei sau strâmtori şi lăsând în spate adevărate depresiuni. Structura ce impune acest relief este de tip cutat, dar, faţă de cea jurasiană, se deosebeşte prin următoarele: cutele sunt foarte strânse şi de amplitudini mari; rocile sunt de vârstă primară şi în general cristaline; stratele de roci foarte dure alternează cu altele moi; toate cutele sunt retezate de o peneplenă, aşa că la zi nu apar sinclinale şi anticlinale, ci benzi de diferite tipuri de roci dispuse paralel. Tipul apalaşian este un relief structural, dar impunerea structurii se face prin intermediul petrografiei.