Curs 5: VULCANISMUL ŞI RELIEFUL VULCANIC

Vulcanii reprezintă forme geologico-geomorfologice create în urma apariţiei la suprafaţă a magmei, caz în care poartă denumirea de lavă = magmă sărăcită în gaze, precum şi a altor produse eruptive (gaze şi ape fierbinţi, piroclastite).
Din totalitatea proiecţiilor gazoase (fumarole, solfatare, mofete, nori arzători), a celor sub formă de izvoare fierbinţi şi gheizeri, ori sub formă solidă (cenuşe, scorii, lapili, bombe vulcanice, piatra ponce) cea mai mare importanţă o prezintă scurgerile de lave.

5.2.1. Produsele activităţii vulcanice

Efuziunile împrăştie la suprafaţă o gamă variată de materiale, numite produse vulcanice. Ponderea unui anumit fel de material vulcanic este determinată, în general, de tipurile de erupţie. Produsele vulcanice atestă stadiul şi caracterul activităţii unui vulcan şi sunt următoarele: curgerile de lavă, proiecţiile solide şi proiecţiile gazoase, gheizerii, izvoarele fierbinţi.
 (i) Curgerile de lavă sunt topituri magmatice ajunse la suprafaţă. Aceste topituri de silicaţi au temperaturi de peste 1200°C, fluiditatea fiind determinată de compoziţia chimică. Din acest punct de vedere se deosebesc lave bazice şi lave acide.
• Lavele bazice au un conţinut mic de bioxid de siliciu (40 - 50%), sunt fluide şi curg sub formă de torenţi ori pânze putând atinge viteze de câţiva km pe oră. Erupţiile sunt liniştite, iar lavele ajung la distanţe mari de locul de emisie dând naştere la conuri larg boltite (conuri scut), platouri întinse etc.
• Lavele acide, bogate în siliciu (peste 70%) şi gaze, sunt vâscoase, se deplasează încet solidificându-se în apropierea punctului de erupţie, uneori chiar în interiorul coşului vulcanic. Ele sunt proprii vulcanilor cu activitate explosivă şi contribuie la apariţia unor conuri mai proeminente, emisiile de lavă asociindu-se şi cu alte produse vulcanice.
• În regiunile de orogen lavele consolidate sunt reprezentate, în principal, prin andezite; în regiunile cratonizate predomină bazaltele, iar în domeniul oceanic caracterele bazice sunt şi mai accentuate.
 (ii) Proiecţiile solide cunoscute şi sub numele de piroclastite se compun din cenuşă, scorii etc. Cenuşa vulcanică reprezintă materialul pulverulent până la nisipos expulzat în atmosferă la înălţimi de sute şi mii de metri. Ea este depusă la distanţe foarte mari de locul erupţiei. Piatra ponce provine din lava incadescentă smulsă din craterul vulcanic şi răcită în atmosferă. Are o porozitate foarte mare. Scoriile (zgura) prezintă un aspect vacuolar. Lapiliile sunt materiale mici (2 mm-2 cm) rupte din lavă deja consolidată. Bombele vulcanice sunt bucăţi mai mari smulse din lava topită ce se răceşte în atmosferă şi care, din cauza roteţiei helicoidale, capătă aspecte fusiforme.
 (iii) Proiecţiile gazoaze sunt formate din vapori de apă, bioxid de carbon, oxid de carbon, azotat, hidrogen, hidrogen sulfurat, acid clorhidric, etc. în funcţie de procentaj, ansamblul gazelor degajate pot fi împărţite în: fumarole, solfatare, mofete.
 (iv) Gheizerii sunt izvoare tâşnitoare, fierbinţi şi intermitente, cunoscuţi în parcul Yellowstone din SUA, în insula nordică a Noii Zeelande şi în Kamceatka. Formarea gheizerilor este pusă pe seama apelor vadoase, infiltrate pe fisuri până la anumite adâncimi unde sunt încălzite până la fierbere de către căldura de origine vulcanică. Când presiunea de la baza fisurii depăşeşte presiunea exercitată de coloana de apă de deasupra, aceasta este expulzată cu mare putere către suprafaţă. Apa gheizerilor formează un precipitat de silice hidratată, cunoscut sub numele de gheizerit.
 (v) Izvoarele fierbinţi reprezintă ultimul stadiu al degajării de căldură de către magma din adâncime, care mai emană încă gaze şi vapori de apă supraîncălziţi. În drumul lor, vaporii de apă se răcesc (ape juvenile) şi ies la suprafaţă ca izvoare termale. Migrând către suprafaţă, apa juvenilă întâlneşte şi pânză de apă vadoasă, pe care le încălzeşte şi le readuce la zi. În ascensiunea lor, apele supraîncălzite dizolvă siliciul din rocile înconjurătoare, îl transportă sub formă de bioxid de siliciu şi îl depun, în parte, la gura izvorului – precipitat denumit travertin. Apar cruste minerale, cu trepte de opal sau calcedonie, peste care apele izvorului formează mici cascade.

5.2.2. TIPURI DE ERUPŢII

Există mai multe criterii de clasificare a tipurilor de erupţii sau vulcani:



1. În funcţie de modul de apariţie la suprafaţă a produselor vulcanice avem: erupţii centrale; erupţii liniare; erupţii areale sau în suprafaţă.
• erupţiile centrale. Eliberarea produselor vulcanice se realizează la intersecţia unor linii de falii, pe un singur coş sau pe un coş principal, în jurul căruia pot fi grupate câteva coşuri secundare (adventive)
• erupţiile liniare. Revărsarea lavei se face de-a lungul unor falii sau fracturi. ex.- linia Laky din Islanda -25 km; Tarawera – Noua Zeelandă – 14,5 km etc.
• erupţiile areale. Se produc pe o reţea complicată de fracturi, răspândite pe o suprafaţă vastă. Ex.: Podişul Columbiei - Parcul Yellowstone (10 000 km2), Podişul Deccan (600 000 km2 – 3000 m grosime), Siberia centrală (erupţiile areale permiene din Siberia sunt considerate cele mai mari fenomene efusive care au avut loc pe Terra - cca. 3 mil. km3 de lavă, întinse pe cca. 2 mil. Km2!), Etiopia, Patagonia, Groenlanda –Scoţia. În aceste zone pot să apară aşa-numitele trapp-uri – pânze de lave bazaltice suprapuse, pe seama cărora se formează platouri în trepte.
2. În funcţie de modul de desfăşurare (sau după tipul de lavă) erupţiile pot fi clasificate în: (i) erupţii liniştite (lave bazice – în care sunt separate : tipul islandic şi tipul hawaian) şi (ii) erupţii explozive (cu lave acide – din care fac parte: tipul strombolian, tipul vulcanian sau vezuvian, tipul peleean, tipul bandai san sau krakatau şi tipul maare); (iii) erupţii submarine.

5.2.2.1. ERUPŢII LINIŞTITE SAU VULCANII CU ERUPŢIE LINIŞTITĂ

(i) tipul islandic, caracterizează vulcanii cu erupţii liniştite de lave bazice, foarte fluide, ce se revarsă în lungul unor fracturi ale scoarţei. Deşi lavele curg sub formă de torenţi sau pânze ce înaintează, uneori, zeci de km, din loc în loc se formează conuri mici ale căror altitudini rar depăşesc 100 - 150 m (de exemplu, în urma erupţiei fisurale din 1783 -1784, pe lângă întinsele curgeri bazaltice, în lungul liniei Laky, de cca 25 km, s-au format peste 100 conuri mici de cenuşă şi zgură). Activitatea este aproape permanentă. Lava, după ce umple craterul, dând adevărate lacuri incadescente, se revarsă şi curge pe mari distanţe sub formă de torenţi sau pânze. In Islanda astfel de torenţi au lungimi de peste 25 km.
(ii) hawaian se caracterizează tot prin revărsări bogate şi liniştite de lave foarte bazice care provin însă dintr-un crater central şi acoperă suprafeţe imense. În acest caz craterul are forma unei căldări, cu pereţii verticali sau în trepte şi cu lărgimi ce depăşesc 20-30 km (“lac de lavă”). In jurul său prin acumularea îndelungată de lave, ia naştere o cupolă masivă, uriaşă, cu pante de 5-10º care justifică numele de vulcan-scut. Principalul vulcan în activitate din insula Hawai este Mauna Loa, cu o înălţime de 4162 m şi cu un diametru de 100 km la nivelul ţărmului, se continuă şi sub nivelul Oceanului Pacific. Altitudinea sa totală este de cca 9000 m, putând fi considerat cel mai înalt munte de pe glob.

5.2.2.2. ERUPŢII EXPLOZIVE SAU VULCANII CU ERUPŢIE EXPLOZIVĂ

(i) tipul strombolian sau stratovulcanii, se caracterizează prin erupţii explozive, ritmice, de lave bazice obişnuite, dar şi acide, cu multe gaze, cu proiecţii de bombe şi scorii, însă cu puţină cenuşă. Astfel, în jurul craterului se formază conuri proeminente constituite din alternanţe de lave şi pături de sfărâmături grosiere (de unde denumirea de stratovulcani, cu înclinări de 30-40°. Reprezentativ este vulcanul Stromboli (926 m) din insulele Lipari care, datorită erupţiilor sale vizibile de la mari distanţe (100-150 km), cunoscute încă din antichitate, a fost supranumit “Farul Mediteranei”. Alţi vulcani de acest tip se găsesc în Kamceatka, Mexic (Paricutin), El Salvador (Izalco). De fapt, sunt vulcanii cei mai răspândiţi de pe glob. I. Atanasiu (1945) era de părere că astfel de erupţii au existat în miocen şi la noi, în zona Munţilor Călimani.
(ii) tipul vulcanian (vezuvian) prezintă erupţii violente, însoţite sau precedate de cutremure. Din crater se înalţă coloane de gaze şi cenuşă ce capătă aspect umbeliform (pâlnii vulcanice). Lavele acide, vâscoase se pot consolida pe coş, formând dopuri care explică exploziile puternice şi cantităţile mari de materiale piroclastice din structura conurilor. Tipic este Vulcano din insulele Lipari, dar şi Vezuviu (1279 m) - în anul 79 e.n. a îngropat oraşele Pompei, Stabiae, Herculanum. Erupţiile şi acumulările de lavă, prăbuşirile şi lărgirile craterelor simpe ale multor vulcani fac ca în locul acestor cratere să apară nişte veritabile depresiuni numite caldeire. Ele se pot forma printr-o simplă manifestare (caldeiră monogenă) sau prin asocierea mai multer puncte de erupţie (caldeiră poligenă). Succesiunea unor erupţii poate da naştere la mici conuri noi, dispuse în imediata apropiere a craterului, formând astfel o caldeiră inelară, aşa cum este cazul la Vezuviu, unde între marginea caldeirei (Monte Soma) şi conul nou (Monte Nuovo) s-a schiţat un culoar numit “Atrio del Cavallo”. În această categorie este inclus deseori şi tipul plinian, caracterizat prin erupţii paroximale de lavă acidă, mari cantităţi de cenuşă, însoţite de colapsul caldeirelor (calderelor).
(iii) tipul peleean, se caracterizează prin marea vâscozitate a lavelor acide emise. Se răcesc chiar în crater, dând domuri de lavă ce astupă ca un dop coşul care sunt împinse spre suprafaţă de presiunea gazelor, până ce apare sub forma unui dom sau ac vulcanic. Presiunea gazelor acumulate determină explozii violente, cu proiecţii laterale de nori arzători. Curgerile de lavă sunt foarte reduse. O astfel de erupţie a fost înregistrată în insula Martinica la vulcanul Mont Pelée (1597 m) în 1902;
(iv) tipul Bandai san ( Krakatau sau vulcani cu sfărâmături) are ca reprezentant principal vulcanul Bandai din insula Honshu. Lava foarte vâscoasă, acidă şi bogată în gaze, se întăreşte înainte de a ajunge la gura coşului, determinând explozii puternice care, uneori, aruncă în aer o mare parte a conului vulcanic sau chiar întregul edificiu - după unele păreri hidroexplozii. Are ca reprezentant principal vulcanul Krakatau localizat între Java şi Sumatra a cărei erupţie în 1883 s-a resimţit pe tot globul. Particulele fine de cenuşă şi praf au fost ridicate până la 70 km şi au înconjurat Pământul, iar în locul insulei, cu o înălţime de 800 m s-a format o groapă enormă cu adâncimi de 360 m sub nivelul mării. Cea mai mare parte din insulă a fost aruncată în aer. Zgomotul produs de explozie s-a auzit la 3400 km distanţă.
(v) vulcanii de tip maare se manifestă prin explozii scurte, provocate de decomprimarea gazelor provenite din topituri magmatice şi acumulate în părţile superioare ale scoarţei. Proiecţiile constituite exclusiv din sfărâmături, fără lavă şi cenuşă, contribuie la formarea unor diatreme (canale de străpungere umplute cu sfărâmături) şi a unor cratere sub formă de pâlnii, ocupate ulterior de lacuri, fără conuri vulcanice. Cele mai vechi maare sunt cele din zona Eiffel (Germania).
(vi) erupţii submarine sunt prezente în lungul marilor rifturi. Se caracterizează prin lave bazice ce generează importante curgeri submarine.





5.3. Relieful vulcanic

5.3.1. Aparatul vulcanic

Materialele expulzate prin erupţii se depun în jurul punctului de emisie, constituind un aparat vulcanic, alcătuit din următoarele elemente: coş, crater şi con. Coşul vulcanic reprezintă canalul de evacuare a materialelor expulzate. Craterul reprezintă prelungirea externă, lărgită a coşului. Conul vulcanic este edificiul propriu-zis, privit mai ales sub aspectul său exterior. Reprezintă o formă de acumulare a cărei morfologie depinde iniţial de tipul activităţii vulcanice, iar apoi de evoluţia subaeriană a eroziunii.. Calderele sunt structuri vulcanice impresionante reprezentând vechi cratere în interiorul cărora s-au format noi conuri vulcanice cu cratere mai mici. Are diametre cuprinse între 1 – 250 km. Acestea sunt de trei tipuri: de explozie – rezultă prin aruncarea în aer a unei părţi din con – Bandai San, Crater Lake; de prăbuşire – Mauna Loa; de eroziune – Harghita-Gurghiu-Călimani.

5.3.2. Modelarea externă a aparatelor vulcanice

O dată cu stingerea vulcanului, procesele de eroziune devin predominante, ele fiind dirijate de sistemul pantelor caracteristice vulcanilor (convergente şi divergente) şi de structura lor iniţială.
Primele cursuri de apă se instalează pe şanţurile iniţiale generate de către lahare (torenţii de noroi vulcanic) şi avalanşele uscate. Apare o reţea hidrografică radiară divergentă pe con şi alta radiară convergentă pe crater (fig.5.4.).
La baza conului, râurile sunt colecate de o reţea inelară, iar în crater se formează lacul de crater. Văile adânci care fragmentează radiar conul se numesc barrancos (denumire folosită în insulele Azore). Interfluviile de formă triunghiulară care urcă în pantă crescândă către vârful conului sunt numite planeze. In partea superioară, după o evoluţie îndelungată ele se transformă în creste. Prin eroziune regresivă, barrancosurile pătrund în interiorul craterului şi drenează lacul.
Accentuarea generală a eroziunii duce la îndepărtarea rapidă a rocilor mai moi. Rezistă până la urmă numai coşurile şi filoanele vulcanice, formate din lavă dură, care sunt puse în evidenţă prin eroziunea diferenţială. Astfel, vechile forme negative (coşuri, crăpături) se transformă în forme pozitive; se produc inversiuni de relief, materializate prin: neck-uri, dyke-uri şi sill-uri.


Fig. 5.5. A. Reţea hidrografică pe un con vulcanic; B. Fragmentarea unui con vulcanic prin barrancosuri şi planeze (Posea et al., 1976).


5.3.3. Evoluţia generală a reliefului vulcanic

Modelarea subaeriană a reliefului creat de activitatea vulcanică, ca şi toate celelalte procese şi forme de relief, poartă şi ele pecetea factorului timp. În această ordine de idei se poate considera că şi relieful vulcanic are un ciclu de modelare descendentă.
Faza de tinereţe a acestuia se caracterizează printr-o bună conservare a morfologiei constructive: conuri proeminente şi cratere neştirbite, adesea cu lacuri, cum este Ciumatu Mare (1294 m) cu Lacul Sf. Ana, la care se adaugă numeroase barrancos-uri.
Faza de maturitate este definită de cratere parţial distruse şi transformate în bazine de recepţie ale unor artere hidrografice şi prin planeze, mai dezvoltate către baza conurilor vulcanice, continuate de culmi relativ înguste spre partea superioară. Aşa este cazul Masivului Călimani al cărui crater, mult lărgit prin procese denudative, este ocupat de bazinul superior al râului Neagra Şarului, apoi, al Munţilor Gurghiului cu mai multe cratere ştirbite, ca cel de lângă vârful Saca (1776 m) drenat de pârâul Secuiului, precum şi al Munţilor Harghita.
Faza de bătrâneţe este reprezentată prin distrugerea accentuată a conurilor vulcanice şi apariţia unor inversiuni de relief de tipul neck-urilor şi dyke-urilor, ori al unor mici platouri de tip sill cum sunt cele din cuprinsul munţilor Oaş, Gutâi, Ţibleş, Bârgău sau Detunatele din Munţii Apuseni etc. În felul acesta se poate ajunge la distrugerea totală a aparatelor vulcanice, în urma cărora poate rămâne doar o reţea hidrografică radiar-divergentă, colectată adesea de râurile care au marcat periferia fostelor conuri.

5.4. Răspândirea vulcanilor pe glob

Este condiţionată de procesele care au loc în zonele de expansiune şi în cele de subducţie de la marginea plăcilor principale ale scoarţei terestre ori de prezenţa unor puncte fierbinţi din diferite regiuni ale globului. Astfel, există trei mari zone de răspândire a vulcanilor: (i) Vulcanismul din lungul dorsalelor medio-oceanice; (ii) Vulcanismul zonelor de subducţie; (iii) Vulcanismul punctelor fierbinţi (hot-spot).
(i) Vulcanismul din lungul dorsalelor medio-oceanice este generat de magmele bazaltice din mantaua superioară, antrenate spre suprafaţă de curenţii subcrustali de convecţie. În această categorie se înscriu vulcanii din insula Jan Mayen (cel mai nordic din lume) situat in Marea Groenlandei la 71° lat. nordică, apoi Islanda, cu cca 100 vulcani, arhipelagul Azore (cel mai important Pico Alto, 2600 m); insula Ascension; Sf. Elena (vulcanul Diana Peak al cărui con se ridică de la 4000 m - deasupra apei doar 853 m); Tristan da Cuhna, s.a..
În lungul zonelor de acreţie din Oceanul Indian sunt mai puţin vulcani, deoarece mare parte a acestor dorsale nu au rifturi. Aici stratovulcanii sunt tipici şi ei se dezvoltă, probabil, pe seama unor conuri scut mai vechi (în ins. Reunion, ins. Mauritius). Dorsala arabo-indiană (Carlsberg) este lipsită de manifestări vulcanice. Acestea apar însă în continuarea sa, respectiv în regiunea Golfului Aden - Marea Roşie şi sunt asociate tot zonei de expansiune. În partea vestică a Oceanului Indian, pe continent, se dezvoltă marele rift african (între ţărmul estic din dreptul ins. Madagascar şi M. Roşie, pe o lungime de 6500 km). Aici se pot distinge mai mulţi vulcani între care: Mt Rungwe (3175 m); gruparea din vecinătatea lacurilor Kiwu, Edward şi Albert, între care numai masivul Virunga are 8 conuri mari; în Depresiunea Afar apar aparate vulcanice active de tip central-scut. O altă grupare cu vulcani stinşi este situată pe o ramificaţie a riftului are drept reprezentant principal Kilimanjaro (cu trei conuri concentrice).
(ii) Vulcanismul zonelor de subducţie are cea mai largă răspândire pe glob, concentrând cca 350 vulcani activi (62%) dintre care 2/3 formează “cercul de foc al Pacificului”. Vulcanii se aliniază atât pe marginea continentelor, cât şi în arcurile insulare, au erupţii de lave andezitice şi dacitice, cenuşe, gaze, piroclastite, uneori foarte violente asociate cu mare seismicitate. Astfel, în lungul ţărmurilor estice ale Asiei vulcanismul foarte activ este prezent începând din pen. Kamceatka cu peste 40 vulcani importanţi, cărora li se asociază peste 100 de gheizere şi izvoare fierbinţi. Reprezentativ este vulcanul Kliucev (4750 m). Mai spre sud în insulele Kurile sunt vreo 50 de vulcani activi, apoi în Japonia unde sunt peste 30 vulcani cu activitate actuală şi peste 40 cu activitate recentă. Ex. vulcanul andezitic Bandai - san (1819) care a erupt violent în 1888 după o linişte de 1000 ani; muntele sfânt Fujiyama (3776 m) şi Aso-san (1592 m) cu o caldeiră a cărei cirmuferinţă are 114 km. Vulcanismul se continuă în insula Taiwan, insulele Filipine, nordul Australiei. Din nordul Australiei se schiţează două aliniamente de convergenţă a unor microplăci. Unul care străbate fosa de la nord de Noua Guinee, arh. Noile Hebride şi ajunge până în Noua Zeelandă. Un al doilea ram se continuă în insulele indoneziene (cu binecunoscuţii vulcani Tambora, 2851 m - ins. Sumbawa, Agung, 3142 m - ins. Bali, insula Djava cu 100 de vulcani, din care 30 activi, Krakatau cu cea mai puternică erupţie din timpurile istorice), şi care pătrunde, de fapt, în Oceanul Indian..
În nordul Oceanului Pacific, arcul de foc se continuă spre est în ins. Aleutine. Vulcanismul, apoi, este o caracteristică esenţială a Munţilor Cordilieri şi Anzi din lungul ţărmurilor vestice ale Americii. Între cei mai cunoscuţi sunt vulcanii din Alaska (Wranghel, 4268 m); în partea central-vestică a Americii de Nord, în lungul Munţilor Cascadelor se aliniază cca 15 vulcani activi (Baker, Rainer, Mt. St. Helens - cu erupţia din 1980); în Mexic şi America centrală, în vecinătatea ţărmului oceanic se concentrează cca 100 de vulcani de mari dimensiuni, din care 40 în plină activitate, cu aparate de tip stratovulcanic. Astfel, în Mexic se găseşte Popocateptl, 5452 m, Pico de Orizaba, 5747 m, Ixtacci Kuat, 5326 m. Un caz aparte este Paricutin (2771 m) cu o dezvoltare spectaculoasă - a apărut în 1945 într-un lan de porumb, îngropând treptat sub cenuşe, lave şi piroclastice mii de hectare, conul înălţându-se în primul an cu 450 m. Apoi se pot enumera vulcanii din Guatemala (10 activi), Salvador, Nicaragua (40 de vulcani), Costa Rica, Panama.
În America de Sud se găsesc cei mai mulţi vulcani cu înăţimi de 5000 - 6000 m. Astfel, în Columbia sunt 7 vulcani activi (Tolima - 5215 m, Huila - 5750 m); în Ecuador 9 vulcani activi (Cotopaxi - 5897 m, Chimborazo - 6272 m); în Peru sunt patru vulcani activi (El Misti - 5821 m); Bolivia; în Chile se găsesc 26 de vulcani activi importanţi: Lluiiaillaco (6723 m), Acongagua - 6959 m - cel mai înalt vârf vulcanic din lume, Tupungato - 6800 m, Maipo - 5323 m, Ojos del Salado – 6887 - 6893 m – cel mai înalt vulcan activ de pe glob etc.
O altă zonă de subducţie însoţită de fose oceanice adânci şi totodată de vulcanism se află în partea central-vestică a Atlanticului, respectiv, în arcurile insulare ale Antilelor ce închid Marea Caraibilor. Dintre cei 9 vulcani activi de aici mai cunoscuţi sunt Mt. Pellée - din ins. Martinica, cu erupţia catastrofală din 1902; Grande Soufrière - din Guadelupa; La Soufrière - din ins. St. Vincent
Un loc apartea îl ocupă provincia vulcanică din Europa Meridională şi Asia de sud vest, deosebit de complicată din punct de vedere al structurii litosferei. Pe lângă contactul unor plăci tectonice majore (africană, arabică, euroasiatică), aici se întâlnesc şi numeroase microplăci cu diverse mişcări de translaţie şi rotire. Aici se găsesc vulcanii Vezuviu (1279 m), Etna (3340 m), Stromboli şi Vulcano. Spre est se găsesc vulcanii stinşi Ararat (5165 m) în Podişul Anatoliei, Elbrus (5633 m) în Caucaz, Demavent în Iran.
Tot unor procese de paleosubducţie se datoreşte şi formarea lanţului vulcanic ce se desfăşoară pe cca 300 km în partea vestică a Carpaţilor Orientali.
(iii) Vulcanismul zonelor fierbinţi (hot spot-uri). Multe grupări vulcanice sunt departe de zonele de expansiune şi de aceea s-a încercat explicarea lor prin prezenţa unor zone fierbinţi. Aşa este cazul vulcanismului din unele insule atlantice (Canare, Capului Verde), din Oceanul Indian (Comore, Mascarene, Kerguelen), din Oceanul Pacific (Hawai, Touamotou, Samoa), precum şi al unor vulcani de pe uscat (Camerun - din vestul Africii, Eifel din Europa) etc.