3.6. Contabilitatea cheltuielilor, veniturilor şi rezultatului
Rezultatul activităţii unităţii patrimoniale se determină periodic ca diferenţă între venituri şi cheltuieli.
În situaţia în care această diferenţă este pozitivă, rezultatul perioadei este profit, iar dacă diferenţa este negativă rezultatul este pierdere. Profitul este frecvent utilizat ca o măsură a performanţei unităţii patrimoniale.
În categoria veniturilor se includ atât sumele sau valorile încasate sau de încasat în nume propriu din activităţi curente, cât şi câştigurile din orice alte surse.
Câştigurile reprezintă creşteri ale beneficiilor economice care pot să apară sau nu ca rezultat din activitatea curentă, dar nu diferă ca natură de veniturile din această activitate.
Contabilitatea veniturilor se ţine după natura lor astfel:
venituri din exploatare, în care se cuprind:
venituri din vânzarea de produse şi mărfuri, executări de lucrări şi prestări de servicii;
venituri din variaţia stocurilor;
venituri din producţia de imobilizări;
venituri din subvenţii de exploatare;
alte venituri din exploatarea curentă.
venituri financiare, care cuprind
venituri din imobilizări financiare;
venituri din investiţii financiare pe termen scurt
venituri din creanţe imobilizate;
venituri din investiţii financiare cedate;
venituri din diferenţe de curs valutar;
venituri din dobânzi;
venituri din sconturi primite în urma unor reduceri financiare;
alte venituri financiare.
venituri extraordinare.
Veniturile din reluarea provizioanelor, respectiv a ajustărilor pentru depreciere sau pierdere de valoare se evidenţiază distinct în funcţie de natura acestora.
Cheltuielile unităţii patrimoniale reprezintă sumele sau valorile plătite sau de plătit pentru:
consumuri de stocuri, lucrări executate şi servicii prestate de care beneficiază entitatea;
cheltuielile cu personalul;
executarea unor obligaţii legale sau contractuale etc.
precum şi:
cheltuieli privind amortizările şi provizioanele.
Sunt asimilate cheltuielilor şi pierderile considerate reduceri ale beneficiilor economice care pot rezulta sau nu ca urmare a desfăşurării activităţii curente a entităţii.
La fel ca în cazul veniturilor, contabilitatea cheltuielilor se ţine pe feluri de cheltuieli care, după natura lor pot fi:
cheltuieli de exploatare, în care se cuprind:
cheltuielile privind stocurile;
cheltuielile cu lucrările şi serviciile executate de terţi;
cheltuielile cu alte servicii executate de terţi;
cheltuielile cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
cheltuieli cu personalul;
alte cheltuieli de exploatare.
cheltuieli financiare, care cuprind
pierderi din creanţe legate de participaţii;
cheltuieli privind investiţiile financiare cedate;
diferenţele nefavorabile de curs valutar;
dobânzile privind exerciţiul financiar în curs;
sconturile acordate clienţilor;
pierderile din creanţe de natură financiară şi altele;
cheltuieli extraordinare
Cheltuielile cu provizioanele, amortizările şi ajustările pentru depreciere sau pierdere de valoare, precum şi cheltuielile cu impozitul pe profit şi alte impozite, se evidenţiază distinct, în funcţie de natura lor.
Principiul independenţei exerciţiului impune luarea în considerare, pentru determinarea rezultatului, a tuturor veniturilor şi cheltuielilor corespunzătoare exerciţiului financiar pentru care se face raportarea, fără a ţine seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăţilor. De asemenea, în stabilirea cheltuielilor şi veniturilor este interzisă efectuarea de compensări între acestea conform principiului necompensării.
Contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune reflectă diferit veniturile şi cheltuielile. Astfel contabilitatea financiară evidenţiază veniturile şi cheltuielile după natura lor, iar contabilitatea de gestiune înregistrează cheltuielile pe destinaţii prin colectarea şi repartizarea lor pe obiectul calculaţiei în scopul determinării costului de producţie al acestuia.
În cadrul celor trei categorii de venituri şi cheltuieli (de exploatare, financiare şi extraordinare), conturile corespunzătoare se pot dezvolta în analitic în funcţie de necesităţile impuse de anumite reglementări sau potrivit nevoilor proprii ale entităţii.
Cheltuielile se înregistrează în contabilitate cu ajutorul conturilor din clasa 6 „Conturi de cheltuieli”, iar veniturile cu ajutorul conturilor din clasa 7 „Conturi de venituri”
Conturile din clasa 6„Conturi de cheltuieli” sunt conturi de activ şi:
se debitează în cursul perioadei cu cheltuielile de diferite naturi în corespondenţă cu conturile de stocuri , de terţi, de trezorerie precum şi prin conturile de amortizări şi provizioane, şi
se creditează, la sfârşitul perioadei, prin transformarea soldurilor lor debitoare asupra contului 121 “Profit şi pierdere”.
Conturile din clasa 7 „Conturi de venituri” funcţionează după regula conturilor de pasiv. Ele funcţionează astfel:
se creditează cu veniturile înregistrate în funcţie de natura lor in corespondenţă cu conturile de stocuri, imobilizări, creanţe şi conturi de trezorerie, precum şi conturile de provizioane sau de elemente asimilate capitalurilor proprii.
se debitează la sfârşitul perioadei când soldurile creditoare ale conturilor de venituri se transferă asupra contului 121 “Profit şi pierdere”.
După această sistematizare, soldul creditor al contului 121 “Profit sau pierdere” reprezintă profitul realizat, dacă veniturile depăşesc cheltuielile, iar soldul debitor, pierderea realizată, dacă cheltuielile depăşesc veniturile.
Repartizarea profitului se înregistrează în contabilitate pe destinaţii, după aprobarea situaţiilor financiare anuale. Pentru a putea cunoaşte atât rezultatul obţinut cât şi repartizarea acestuia (asupra căreia decide adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor) intervine contul 129 “Repartizarea profitului”. Profitul contabil rămas, după repartizarea sumelor reprezentând rezerve din profitul exerciţiului financiar curent, se preia în contul 117 „Rezultatul reportat”, de unde urmează a fi repartizat pe celelate destinaţii legale.
Pierderea contabilă reportată, reflectată în acelaşi cont 117 „Rezultatul reportat”, se acoperă din profitul exerciţiului financiar şi cel reportat, din rezerve şi capital social, potrivit hotărârii adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor, cu respectarea prevederilor legale.
CAPITOLUL 4
PARTICULARITĂŢI PRIVIND CONTABILITATEA UNITĂŢILOR DE TURISM
4.1. Particularităţi privind activităţile de turism în România
Turismul este o ramură a economiei naţionale cu funcţii complexe, ce reuneşte un ansamblu de bunuri şi servicii oferite spre consum persoanelor care călătoresc în afara mediului lor obişnuit pe o perioadă mai mică de un an şi al cărui motiv principal este altul decât exercitarea unei activităţi remunerate la locul vizitat. Industria turistică cuprinde o mare varietate de afaceri care urmăresc îndeplinirea unui singur scop, şi anume furnizarea de produse şi servicii necesare sau dorite de călători.
Tehnica turistică operează cu o serie de concepte a căror semnificaţie, în concordanţă cu terminologia elaborată de Organizaţia Mondială a Turismului (OMT), se prezintă astfel:
• turismul intern – activitatea turistică practicată în interiorul unei ţări. El se
referă atât la turismul realizat de rezidenţii care vizitează propria ţară, cât şi la turismul receptor care include vizitele nerezidenţilor în ţara respectivă;
• turismul naţional - grupează turismul intern al unei ţări şi turismul emiţător ce
se referă la rezidenţii acelei ţări care vizitează alte ţări;
• turismul internaţional – format din turismul receptor şi turismul emiţător.
Organizarea activităţii turistice se realizează de către agenţi economici din turism. În funcţie de natura activităţii desfăşurate, agenţii economici din turism se împart
în două grupe distincte:
a) agenţi direct prestatori de servicii turistice;
b) agenţi care au ca obiect de activitate promovarea şi comercializarea de aranjamente turistice în ţară şi străinătate, având rolul de intermediari între agenţii economici direct prestatori de servicii turistice şi turişti.
Activităţile economice pot avea în totalitate un caracter turistic sau numai parţial. Conform unei clasificări standard făcută de Organizaţia Mondială a Turismului, principalii agenţi economici prestatori de servicii în totalitate turistice (prestatori direcţi) sunt:
• agenţi prestatori de servicii de transport turistic pe calea ferată, rutier, aerian, naval naţional sau internaţional, inclusiv transportul turistic pe cablu în zonele montane;
• agenţi prestatori de servicii hoteliere şi servirea mesei în localităţi şi staţiuni;
• agenţi prestatori de servicii de tratament în cadrul staţiunilor balnear-turistice sau al localităţilor cu dotări balneare;
• agenţi prestatori de servicii de agrement-divertisment sportiv, cultural, distractiv şi alte asemenea activităţi, destinate turiştilor aflaţi în localităţile, staţiunile sau pe traseele turistice;
• agenţi prestatori de servicii complementare pentru turişti sau agenţi de turism.
În literatura de specialitate s-au cristalizat diferite clasificări ale formelor de turism, devenite multiple în urma diversificării motivaţiilor turistice şi a dezvoltării circulaţiei turistice.
Un prim criteriu îl constituie cel al provenienţei turiştilor, după care turismul poate fi intern şi internaţional.
• turismul intern se practică de cetăţenii unei ţări în limitele graniţelor ţării de reşedinţă.
• turismul internaţional se practică în afara ţării de reşedinţă şi în funcţie de direcţia fluxurilor turistice se prezintă sub două forme:
- turism de primire sau receptor care se referă la sosirile de turişti străini într-o ţară, căruia îi corespunde pe plan economic exportul turistic;
- turism de trimitere sau emiţător care se referă la plecările de turişti într-o altă ţară, căruia pe plan economic îi corespunde importul turistic.
După modul şi momentul angajării prestaţiei turistice, turismul poate fi:
• turismul organizat este acea formă de turism în care prestaţiile turistice, serviciile la care apelează turiştii, destinaţia precum şi perioada în care vor fi prestate aceste servicii sunt programate în prealabil pe bază de contracte sau alte angajamente comerciale specifice acestui domeniu de activitate încheiate cu agenţiile de voiaj sau alţi intermediari. Prezintă o serie de avantaje care se reflectă atât în favoarea turistului cât şi a prestatorului de servicii turistice. Pentru turist este evident că obţinerea globală a serviciilor de cazare, transport, masă, agrement etc., presupune o comoditate având dinainte garantate serviciile comandate la nivelul preferat de confort şi tarif, iar pentru prestatorul de servicii turistice avantajele se concretizează în garanţia utilizării raţionale a capacităţilor materiale şi a forţei de muncă;
• turismul neorganizat sau pe cont propriu constituie acea formă de turism în care nu are loc o angajare prealabilă a serviciilor turistice, a destinaţiei şi a perioadei de realizare a călătoriilor, cererea pentru serviciile turistice concretizându-se printr-un apel direct al turistului la unităţile prestatoare vizate în timpul călătoriilor. În turismul neorganizat se manifestă tot mai clar dorinţa de independenţă, dar aceste manifestări ale cererii turistice nu pot fi satisfăcute integral de oferta turistică organizată. “Asigurarea unei libertăţi largi de acţiune crează turismului neorganizat o serie de satisfacţii de ordin psihologic, manifestate prin posibilitatea de evadare din îngrădirile programelor impuse cotidian”.
• turismul semiorganizat îmbină elemente ale celor două forme de turism prezentate. În acest caz, serviciile turistice sunt angajate în prealabil doar parţial, iar alte servicii sunt solicitate în momentul efectuării călătoriei.
Tendinţa actuală este ca turismul organizat şi semiorganizat să piardă din importanţă, în timp ce turismul neorganizat înregistrează ritmuri superioare de creştere, fiind calificat de specialişti drept turismul viitorului.
Turismul se practică în funcţie de anumite motive, de cele mai multe ori purtând amprente pronunţat individualizate. Astfel, din punct de vedere al motivaţiei deplasării distingem:
• turismul de agrement, formă de turism practicată de turiştii care caută să profite de frumuseţile naturii şi de prilejul de a cunoaşte locuri şi oameni noi, obiceiurile şi istoria acestora;
• turismul de odihnă şi recreere ce presupune exercitarea în mod voluntar a unor activităţi diferite de cele practicate în mod obişnuit, caracterizându-se prin sejururi mai lungi şi cu activităţi recreative de odihnă activă;
• turismul balneoclimateric şi de tratament care îmbină destinderea cu diverse forme de cură şi tratament şi se practică în staţiunile balneo – medicale cu importante resurse naturale de ape minerale, termale, nămoluri cu efecte terapeutice, la care se adaugă baza materială şi infrastructura pentru punerea lor în valoare într-o măsură cât mai mare. Această formă de turism prezintă următoarele avantaje:
- asigură sejururi relativ constante şi mai lungi (7 - 14 - 21 zile);
- asigură o clientelă mai stabilă;
- asigură realizarea unor încasări medii sporite pe zi/turist ca urmare a solicitării şi prestării unei game specifice de cură balneară şi tratamente medicale;
- contribuie la creşterea gradului de utilizare a capacităţii bazei materiale turistice.
• turismul de afaceri şi de congrese, care reprezintă ansamblul activităţii de călătorii în interes oficial, comercial şi participările la manifestări internaţionale, congrese, seminarii, întâlniri internaţionale. Această formă necesită facilităţi adecvate specificului activităţii de congrese şi afaceri, cât şi cerinţelor pentru servicii turistice. Prezintă următoarele avantaje:
- încasările medii pe zi/turist sunt mai ridicate;
- călătoriile de afaceri şi pentru congrese nu sunt legate de o sezonalitate determinată;
• turismul tehnic şi ştiinţific care este mai mult ocazional decât programat şi are caracter neorganizat. El se referă îndeosebi la vizitarea unor obiective amenajate, zone industriale, agricole, rezervaţii naturale şi monumente ale naturii;
• turismul sportiv care include atât turismul pentru practicarea sporturilor, cât şi turismul pentru vizionarea activităţilor sportive.
• turismul cultural care este legat de latura formativă a personalităţii umane.
În afara actului propriu zis de deplasare a turiştilor în timpul lor liber, turismul mai cuprinde industria turistică reprezentată de totalitatea întreprinderilor şi dotărilor destinate producerii serviciului turistic şi anume:
mijloacele şi serviciile de cazare;
unităţile şi serviciile de alimentaţie publică;
dotări şi servicii pentru congrese, conferinţe;
dotări şi servicii de agrement;
transportul;
birouri de informare turistică;
agenţiile de turism;
tour - operatorii şi alţi intermediari;
unităţi sanitare destinate turismului pentru sănătate;
închirieri de mijloace de transport, echipament sportiv;
activităţi comerciale destinate serviciilor turistice.
Diversitatea serviciilor ce se oferă turistului conferă activităţii turistice un grad ridicat de complexitate. Aceste servicii alcătuiesc produsul turistic. Dacă aceste servicii se cuprind în cadrul unui program turistic, delimitat în timp şi spaţiu pe un anumit profil turistic, ele formează acţiunea turistică. Produsele turistice prezintă trei caracteristici principale şi anume:
a) inelasticitatea rezultă din faptul că produsele turistice sunt puţin adaptabile la modificările cererii pe termen scurt şi pe termen lung. Astfel, pe termen scurt, serviciile turistice nu pot fi stocate. O scădere ori o creştere a cererii de produs turistic pe termen scurt nu are decât o foarte slabă influenţă asupra preţului, dar poate să influenţeze pe termen foarte întins urmărirea produsului, compoziţia sa şi preţul său. Pe termen lung, serviciile turistice sunt dependente de condiţiile infrastructurii de primire, de transport şi cazare existente;
b) complementaritatea este una din caracteristicile principale ale produsului turistic, care nu este compus dintr-un singur serviciu ci dintr-un subansamblu de subproduse complementare. Această complementaritate condiţionează producţia produsului turistic şi calitatea sa. Insuficienţa unui singur serviciu, din totalul serviciilor ce compun produsul turistic influenţează calitatea produsului final;
c) eterogenitatea ţine de faptul că este practic imposibil să se producă servicii turistice identice. O diferenţă de calitate poate mereu să existe, aşa cum natura prestaţiilor oferite rămâne constantă. Această eterogenitate face posibilă o anumită substituabilitate între diferitele subproduse turistice. Totuşi serviciul turistic produs nu este exact la fel.
Turismul prezintă o serie de trăsături specifice care influenţează modul de organizare a contabilităţii, şi anume:
a) diversitatea serviciilor ce se asigură turistului pe parcursul călătoriei sale (cazare, masă, vizite etc) determină complexitatea activităţii turistice. Privite ca fenomen economic, toate serviciile prestate turistului formează produsul turistic care din punct de vedere contabil prezintă importanţă în evidenţierea veniturilor şi cheltuielilor pe activităţi, pe tipuri şi pe feluri de prestaţii turistice, oferind posibilitatea determinării şi analizei eficienţei acestora. Dacă aceste servicii se cuprind în cadrul unui program delimitat în timp şi spaţiu, ele formează acţiunea turistică. Prestaţiile turistice se pot grupa pe tipuri de prestaţii: desfacerea mărfurilor prin unităţile de alimentaţie publică, pensiune, etc.
b) fiecare acţiune turistică se încredinţează unui agent de turism care primeşte mandat pentru efectuarea cheltuielilor necesitate de realizarea ei. Mânuind diverse valori (bani, bilete de călătorie etc) agentul de turism devine debitor până în momentul justificării valorilor primite care coincide cu încheierea acţiunii. Ca urmare, înregistrarea cheltuielilor în contabilitate are loc după încheierea acţiunii turistice, deoarece agentul reţine documentele de cheltuieli asupra sa pe parcursul călătoriei. Numărul mare de acţiuni turistice determină urmărirea cheltuielilor pe tipuri de acţiuni şi pe activităţi turistice.
c) acţiunile turistice au o durată relativ scurtă ceea ce face ca o acţiune turistică lansată în cursul unei luni să se încheie în aceeaşi lună. Astfel, cheltuielile şi veniturile fiind aferente aceleiaşi perioade de gestiune, există posibilitatea stabilirii cu uşurinţă a rezultatului şi a eficienţei economice a fiecărei acţiuni turistice. Dacă acţiunile turistice sunt în curs de execuţie la sfârşitul perioadelor de calcul (lună), ele nu se înregistrează pe cheltuieli deoarece documentele se află la agentul de turism, iar dacă s-au efectuat deja anumite plăţi, acestea se vor înregistra sub forma cheltuielilor în avans.
d) prestaţiile turistice se încasează, de regulă, anticipat. În vederea utilizării integrale a capacităţilor bazei tehnico – materiale se practică măsuri asiguratorii concretizate în stipulaţii speciale în contractele încheiate cu partenerii, precum şi încasarea anticipată a prestaţiilor turistice, pentru că orice neutilizare a capacităţii bazei tehnice are efecte negative asupra eficienţei economice. Deoarece valoarea efectivă a prestaţiilor poate să difere de cea încasată anticipat, sau acţiunea turistică să nu aibă loc, reflectarea în contabilitate a încasărilor ca venituri are loc după încheierea acţiunii turistice. Astfel, sumele încasate anticipat se înregistrează ca un venit în contul 472 „Venituri înregistrate în avans”.
Condiţiile diferite de angajare a prestaţiilor turistice determină diferenţieri în modul de decontare a serviciilor şi de evidenţiere a veniturilor şi cheltuielilor.
Astfel, decontarea în turismul organizat se face între unităţile contractante prin intermediul băncilor. În turismul neorganizat are loc încasarea anticipată de la turişti urmând să se regularizeze sumele încasate sau să se restituie în cazul serviciilor neprestate.
În turismul organizat, cheltuielile şi veniturile se evidenţiază numai de unitatea contractantă, chiar dacă la realizarea lui participă şi unităţi prestatoare. În turismul neorganizat, cheltuielile şi veniturile se reflectă în contabilitatea unităţii care organizează şi încasează serviciile turistice.
Cheltuielile efectuate de unităţile prestatoare nu se evidenţiază în calitate de cheltuieli ale activităţii turistice ci de cheltuieli ale activităţii de prestaţii turistice, urmând să se recupereze de la unitatea solicitantă. Veniturile se constituie, de asemenea, din activităţile de prestări turistice.
Participarea mai multor unităţi de turism la realizarea unei acţiuni turistice face ca una dintre ele să îndeplinească rolul de unitate organizatoare iar celelalte de unităţi prestatoare. Acest lucru determină evidenţierea veniturilor şi cheltuielilor activităţii de turism numai în contabilitatea unităţii organizatoare şi recuperarea preţului serviciilor turistice de către unităţile prestatoare de la unitatea organizatoare (de regulă, agenţii de turism). Unităţile prestatoare primesc pentru unele prestaţii un comision din care îşi acoperă cheltuielile proprii şi îşi asigură profitul.
Principalele documente utilizate în turismul intern sunt:
• Bilete de tratament şi odihnă;
• Borderoul de încasări-restituiri;
• Situaţia trimiterilor la tratament şi odihnă;
• Analiza de preţ;
• Programul excursiilor;
• Dosarul acţiunii turistice;
• Factura;
• Dispoziţia de plată sau încasare.
În turismul internaţional, apar în plus:
• Graficele privind excursiile externe;
• Paşapoartele turistice;
• Decontul excursiei.
Diversitatea activităţilor şi serviciilor prestate se regăseşte în sintagma „industria ospitalităţii”, care este reprezentată de industria turismului şi activităţile de sprijinire şi organizare de conferinţe. Industria ospitalităţii înseamnă, în consecinţă, industria serviciilor de cazare şi industria serviciilor de alimentaţie, care sunt consumate în afara domiciliului individual sau familial. Din punct de vedere al formei de proprietate, operatorii din turism se regăsesc atât în sectorul privat, cât şi în cel public.
4.2. Contabilitatea operaţiunilor specifice agenţiilor de turism
Prin agenţie de turism se înţelege orice persoană care în nume propriu sau în calitate de agent, intermediază, oferă informaţii sau se angajează să furnizeze persoanelor care călătoresc individual sau în grup, servicii de călătorie, care includ cazarea la hotel, case de oaspeţi, cămine, locuinţe de vacanţă şi alte spaţii folosite pentru cazare, transportul aerian, terestru sau maritim, excursii organizate şi alte servicii turistice. Agenţiile de turism includ şi touroperatorii.
În cazul în care o agenţie de turism acţionează în nume propriu în beneficiul direct al călătorului şi utilizează livrări de bunuri şi prestări de servicii efectuate de alte persoane, toate operaţiunile realizate de agenţia de turism în legătură cu călătoria sunt considerate un serviciu unic prestat de agenţie în beneficiul călătorului.
Agenţia de turism este un intermediar privilegiat între diferiţii prestatori de servicii turistice (hoteluri, restaurante, organizatorii de agrement, transportatorii) şi turiştii.
Agenţiile sunt întreprinderi mici, cu mai puţin de 50 de angajaţi, desfăşurându-şi activitatea fie ca agenţii independente, fie în reţele. În general o reţea cuprinde cel puţin 10 puncte de vânzare. Există patru categorii de reţele:
integrate – puncte de vânzare nu au autonomie;
franşizate – agenţia franşizată se conformează politicilor franşizorului, beneficiind de publicitate comună, de însemnul, imaginea de marcă a franşizorului şi de comisioanele negociate de acesta. În schimb, franşizatul trebuie să plătească o redevenţă sau cote procentuale din cifra de afaceri;
voluntare – beneficiază de aceleaşi avantaje ca şi reţeaua integrată, şi anume obţinerea de comisioane ridicate în schimbul unui anumit volum de vânzări. Fiecare agenţie are însemnul ei, îşi păstrează independenţa, dar beneficiază de campanii publicitare şi servicii de plăţi centralizate prin reţea.
protejate – agenţia de turism se angajează să revândă cu prioritate produsele tour -operatorului şi nu plăteşte nici o redevenţă.
În această calitate şi conform obiectului său de activitate, agenţia de turism desfăşoară activităţi legate de:
• vânzarea de bilete de transport;
• servicii turistice;
• servicii complementare acestora.
Conform statisticilor oficiale ale Organizaţiei Mondiale a Turismului, 60% din cifra de afaceri a unei agenţii de turism o reprezintă eliberarea titlurilor de transport aerian, activitate numită şi „tiketing” sau „billeterie”.
A. Vânzarea de bilete de transport
IATA (Asociaţia Internaţională a Transporturilor Aeriene) permite eliberarea de bilete pentru un număr de 80 de companii aeriene din lumea întreagă pe liniile internaţionale, activitate pentru care agenţiile primesc un comision de până la 7 % (agenţiile nemembre IATA primesc un comision de până la 5%). Pentru a putea presta astfel de servicii, agenţia trebuie să constituie o garanţie financiară şi să deţină ştampila IATA.
B. Vânzarea produselor turistice
Produsul turistic este un ansamblu de bunuri materiale şi servicii capabil să satisfacă nevoile legate de turism ale unei persoane. Serviciile vândute pot fi:
• izolate, caz în care agenţia se ocupă cu vânzarea serviciilor receptive de acces la produse, şi anume:
servicii de primire (meeting) care constau în punerea la dispoziţia clientului a unui mijloc de transport şi a unui angajat al agenţiei care să-l ajute în operaţiunile de staţionare şi care cunosc topografia locurilor unde vor trebui utilizate serviciile locale;
servicii de acces prin care se pune la dispoziţie un mijloc de transport şi unul sau mai mulţi funcţionari (ghizi) care însoţesc clienţii în vizite sau excursii;
• complexe, cum sunt: voiajele generice şi voiajele forfetare. Fiecare dintre acestea pot fi: individuale şi colective sau cu itinerariul propus de client ori deja pregătit de agenţie.
Voiajul colectiv este conceput din punct de vedere al itinerariului şi al preţului optim. Ulterior se determină cota individuală de participare. Clienţii plătesc cota de participare şi au dreptul la toate serviciile înscrise în programul de voiaj, pentru serviciile facultative suplimentare plătind separat.
C. Vânzarea serviciilor complementare
Pentru satisfacerea cerinţelor consumatorilor, agenţiile de turism asociază vânzării serviciilor de bază (transport, cazare, masă) o serie de servicii complementare, cum ar fi:
servicii de bancă (schimb valutar);
servicii de expediere a bagajelor cu fiecare mijloc de transport;
serviciul de asigurări (poliţe de asigurare a bagajelor şi asigurarea contra riscului navigaţiei aeriene);
serviciul de rezervări şi cumpărări de bilete pentru diverse spectacole şi manifestări;
serviciul de corespondenţă pentru clientelă;
servicii secundare: formalităţi pentru obţinerea paşaportului, vize de intrare în ţările care le solicită.
Aceste servicii deţin circa 10% din cifra de afaceri a unei agenţii şi constituie adesea un mijloc de promovare şi o alternativă de diversificare a activităţii.
Pregătirea acţiunii turistice constând în excursii necesită:
elaborarea programului excursiilor se face de către agentul de turism pe baza planului acţiunii turistice şi cuprinde: perioada excursiei, itinerariul, preţul excursiei etc.
stabilirea preţului excursiei se face de către agentul de turism al unităţii organizatoare şi cuprinde: cheltuielile ocazionate de acţiunea respectivă şi profitul brut cuvenit unităţii de turism.
Cheltuielile ocazionate de acţiunea turistică se referă la: cheltuieli de cazare, masă, personal însoţitor, transport, asigurare etc. Ele se determină pe baza tarifelor practicate pentru serviciile turistice. Preţul excursiei astfel determinat se înscrie în documentul intitulat Analiza de preţ.
valorificarea excursiilor presupune încasarea anticipată de către agentul de turism a preţului excursiei, fie prin delegaţi, dacă este vorba de grupuri de turişti, fie individual la ghişeele oficiilor, agenţiilor, filialelor sau punctelor turistice. Agentul de turism eliberează turiştilor biletul colectiv sau individual de excursie şi întocmeşte Lista turiştilor la acţiunea respectivă. Dacă turiştii renunţă la excursie, agentul de turism le restituie sumele încasate diminuate cu profitul brut cuprins în preţul excursiei şi valoarea serviciilor plătite prestatorilor de servicii şi care nu se mai pot decomanda. Restituirile se fac din încasări şi se menţionează pe verso-ul biletului de excursie care se reţine de agent.
lansarea comenzilor către prestatorii de servicii,
întocmirea dosarului turistic şi
desemnarea ghidului însoţitor al grupului de turişti.
Costurile agenţiei de turism pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii în beneficiul direct al călătorului reprezintă preţul, inclusiv taxa pe valoarea adăugată, facturat de furnizorii operaţiunilor specifice, precum servicii de transport, hoteliere, catering şi alte cheltuieli precum asigurarea mijloacelor de transport utilizate, taxe pentru
viză, diurnă şi cazarea pentru şofer, taxele de drum, taxe de parcare, combustibilul, cu excepţia cheltuielilor generale ale agenţiei de turism care sunt incluse în costul serviciului
unic.
4.3. Contabilitatea operaţiunilor privind serviciile hoteliere
Dependenţa dintre alimentaţia publică şi activitatea turistică este evidenţiată de asocierea lor într-un sector de sine-stătător în ţările consacrate pe plan turistic- industria hotelieră – industrie ce se găseşte la intersecţia dintre turism şi industria ospitalităţii.
Convenţional, sunt considerate ca servind nevoilor turiştilor toate unităţile de alimentaţie din hoteluri, din staţiunile turistice, precum şi cele de pe traseele turistice consacrate şi cele aparţinând unei firme turistice. Din punct de vedere al conţinutului, serviciile de alimentaţie se realizează la fel, indiferent de destinatar şi presupun trei momente:
• producţia;
• comercializarea;
• servirea.
Producţia preparatelor culinare e comparabilă cu cea din sfera industriei alimentare, diferenţa fiind scara la care se desfăşoară şi faptul că preparatele sunt realizate de cele mai multe ori pe baza comenzii exprese a turiştilor.
Comercializarea şi servirea presupun existenţa unor spaţii adecvate de comercializare/ servire, a unui personal specializat precum şi a unor condiţii de consum a preparatelor culinare (norme igienico-sanitare, ambianţa etc.).
Există câteva elemente care definesc serviciile de alimentaţie publică în relaţie cu activitatea turistică:
• serviciile de alimentaţie trebuie să fie prezente în toate momentele principale ale derulării vacanţei: la locurile de îmbarcare, în mijloacele de transport, la locurile de destinaţie, în punctele de agrement;
• serviciile de alimentaţie trebuie să se adapteze cerinţelor clientelei. În cazul turismului internaţional, de exemplu, trebuie să fie oferite atât preparate internaţionale, cât şi specifice zonei pe care o vizitează turiştii;
• în vacanţele de tratament, regimul alimentar nu trebuie să afecteze rezultatele tratamentului medical;
• arta culinară poate constitui motiv de realizare a unor vacanţe.
În anul 1925, la iniţiativa hotelierilor din New York, un grup de profesionişti-hotelieri şi experţi contabili au pus bazele unui sistem specific pentru prezentarea informaţiilor contabile- Uniform System of Accoutant for Hotels &Restaurants. Asociaţia Hotelurilor şi Motelurilor americane a decis să-l adopte şi să-l considere drept sistemul contabil al industriei hoteliere americane. Din 1925 el a fost modificat şi îmbunătăţit, dar principiile de bază au rămas aceleaşi. Sistemul specific asigură înregistrarea veniturilor şi cheltuielilor astfel încât elimină contabilitatea de gestiune (analitică), conform concepţiei contabile moniste. Principiul constă în înregistrarea operaţiunilor, simultan, după natura lor şi pe activităţi. Astfel, încasările şi cheltuielile directe vor fi înregistrate distinct, pentru fiecare prestaţie în parte. Fiecărei prestaţii îi va corespunde un departament operaţional. Cheltuielile indirecte, care nu pot fi asociate unei prestaţii anume, sunt regrupate în cadrul departamentelor funcţionale, ceea ce corespunde modelului direct costing; în felul acesta sunt evitate soluţiile arbitrare de repartizare a cheltuielilor indirecte.
Departamentele operaţionale sunt cele care generează concomitent, venituri şi cheltuieli (cazare, alimentaţie publică etc ). În principiu, se acceptă constituirea unui departament operaţional în condiţiile unui venit realizat de minim 10% din cifra de afaceri a hotelului. Celelalte prestaţii, cu o pondere minoră, sunt reunite într-un departament „alte servicii operaţionale”.
Departamentele funcţionale ocazionează exclusiv cheltuieli, acestea fiind:
• administraţie şi gestiune generală;
• marketing;
• energie şi întreţinere.
În afara departamentelor operaţionale şi funcţionale, sistemul prevede utilizarea unei a treia grupe –alte cheltuieli- alcătuită din următoarele posturi: chirii, taxe şi asigurări, cheltuieli financiare, amortizări, alte cheltuieli şi venituri (extraordinare).
Introducerea sistemului prevede atribuirea câte unui cod fiecărui departament. Pentru un hotel, codurile ar putea fi următoarele:
Departamente operaţionale:
01 – cazare;
02 – alimentaţie;
03 – telefon, fax, telex;
04 - alte servicii;
05 – închirieri şi alte încasări.
Departamente funcţionale:
06 – administraţie şi gestiune generală;
07 – marketing;
08 – energie şi întreţinere.
Alte cheltuieli:
09 - Chirii, taxe şi asigurări;
10 – Cheltuieli financiare;
11 - Amortizări;
12 – Alte cheltuieli şi venituri (extraordinare).
Potrivit reglementărilor contabile, înregistrarea operaţiunilor se face în conturi obligatorii. În cadrul „sistemului specific”, simbolului fiecărui cont de cheltuieli şi venituri îi va fi asociat codul departamentului corespunzător, ceea ce va rezulta fiind un plan de conturi propriu fiecărui departament pentru conturile din clasa 6 şi 7, înregistrările contabile efectuându-se în consecinţă.
De exemplu, contul 641.01 va însemna „Cheltuieli cu salariile personalului” aferente departamentului cazare, 641.02 - aferente departamentului alimentaţie etc. Veniturile din cazare vor fi înregistrate în contul 704.01 „Venituri din lucrări executate şi servicii prestate” aferente departamentului cazare., iar veniturile din prestaţii de telefon, fax, telex vor fi înregistrate în contul 704.03. În general, veniturile obţinute din alimentaţie publică se înregistrează într-un cont distinct 707.02. Un cont de venituri aferent departamentului de administraţie şi gestiune generală nu va exista, tot aşa cum nu va exista un cont de venituri pentru nici unul din departamentele funcţionale, acesta înregistrând numai cheltuieli.
Pentru cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară,
inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping se aplică Cota redusă de taxă de 9% prevăzută la art. 140 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal,. În situaţia în care costul micului dejun este inclus în pretul de cazare, cota redusă se aplică asupra preţului de cazare, fără a se defalca separat micul dejun.
